Georgianei şi vouă, tuturor.
Vreau să ştii că te înşeli. Iubirea n-ar trebui să fie un câmp de luptă. Am crezut şi eu asta, mult timp, m-am hrănit cu iluzia că pentru o iubire extraordinară ai nevoie de eforturi mari. Dar nu e aşa, nu e deloc aşa. Iubirea ar trebui să fie simplă. Spun “ar trebui” pentru că ştiu că nu e, aproape niciodată. Iubirea n-ar trebui să fie teamă, îndoială, gelozie, durere, frământări, n-ar trebui ca ea să ne piardă şi să ne facă să ne mulţumim cu mai puţin decât merităm; n-ar trebui, la sfârşitul fiecărei zile, cu inima în bucăţi, să ajungem în braţele cuiva care nu ne merită şi să spunem: “am obosit, aici rămân”. Iubirea ar trebui să fie simplă. Am auzit de atâtea ori credinţa că “certurile sunt bune, ele dovedesc, ele apropie”. Dar certurile, contradicţiile, lacrimile, nu justifică nimic, ele nu apropie, ele nu ar trebui să fie o dovadă că cel de lângă tine ar fi dispus să lupte ca să te păstreze; nu fac decât să scoată în evidenţă toate disfuncţiile voastre, uneori ireparabile. Iubirea ar trebui să fie simplă. N-ar trebui să fie mai puţin decât ai nevoie şi cu siguranţă, n-ar trebui să fie un compromis. Dacă faci ceva, faci pentru că iubeşti, cu toată inima, fără să te clinteşti şi fără să ai impresia că trebuie să laşi de la tine. Iubirea ar trebui să fie simplă. Ar trebui să te trezeşti dimineaţă de dimineaţă cu certitudinea că cel de lângă tine te iubeşte pentru ceea ce eşti, că vede în tine ceva mai mult decât vezi tu însuţi şi, cel mai important, cu certitudinea că orice s-ar întâmpla, are să fie lângă tine. Iubirea nu trebuie să fie extraordinară ca să fie adevărată. Uită de micile neplăceri. Dacă un om îşi pune inima pe tavă pentru tine, iubeşte-l şi nu-ţi fie teamă. Iubirea ar trebui să fie simplă. N-ar trebui să fie o veşnică reasigurare, o veşnică declaraţie. Mereu îl întrebi dacă te iubeşte, asta e tot ce vrei să ştii, dacă te mai iubeşte, nu iubirea în sine, ci certitudinea că iubirea e încă acolo, ca nişte baterii noi într-o lanternă.
Dar iubirea ar trebui să fie simplă. Problema e că suntem oameni. Ne place drama, ne plac încercările, ne complacem în situaţii pe care ar trebui să le lăsăm deoparte, am ajuns să fim atât de obişnuiţi cu proprii noştri demoni, încât acum îi vedem ca fiind ceva natural. Aici s-a produs ruptura, de fapt. Am încetat să vedem o relaţie ca fiind ceva sincer şi simplu. Iubirea ar fi trebuit să ne schimbe, nu noi să o distorsionăm pe ea.
Iubirea nu o sa fie niciodata simpla, chiar daca asa ar trebui. Consider ca te imbeti cu apa rece cand spui asta, vorbesti din filmele alea adolescentine si semi-romantice in care toate merg ca pe roate.
Lupta pentru cel pe care-l iubesti este una dintre cele mai mari dovezi ca asta iti doresti, ca nu o sa accepti un esec daca stii ca totul o sa fie bine. Stii ca totul o sa fie bine?
pot să cred în orice îmi doresc să cred şi se numeşte “speranţă”, nu apă rece.
Tudor, e ideea de simplitate. adică: el + ea = „te iubesc; mă iubești”. complicațiile despre care, zic eu, vorbește autoarea articolului (era să spun autorul implicit) sunt cele de ordin pur uman, adică scandaluri, certuri, motive de gelozie și/sau indignare fără rost, așa cum de obicei se-ntâmplă.
tot eu cred că vorbește despre acele episoade în care dovada de iubire nu vine din acele aclamații/ declamații, ci din acele gesturi mici, dar de esență. ca în filosofia chinezească: esențele tari vin în sticluțe mici (sper să nu mă-nșel), sau, în cazul nostru, emoțiile/ sentimentele mari, de esență tare, vin împachetate în gesturi mici, fără emfază sau artă teatrală/ dramatică.
ei, Tudor, ideea pe care ea vrea s-o evidențieze este (lăsând deoparte orice dramatism sau et in nihil ego) cea că oamenii nu știu să iubească la modul propriu-zis, că în loc să o arate profund, să o „arate efectiv”, se pierd în gesturi, purtări și o mimică ce distorsionează mesajul pur „drăgostesc”. e nevoie de o ars amandi.
m-am învârtit în jurul cozii?
Un pic, dar azi sunt perspicace si am extras ideea principala din comentariul tau. Ce sa zic, e si asta o abordare a subiectului. Iti respect parerea si intr-o buna masura o accept.
câtă metafizică, da. cum zicea musiu Camus: lucrurile simple, însă noi, oamenii, le complicăm. de aici toate „distorsiunile” și tergiversările ăstea.
deși simt că pe-aici pe undeva este și o oareșcare revoltă, ce a dat pe dinafară.
ai grijă de tine, și spor la învățat! :)