Simplu pasager

pentru Mihai, pentru că am promis cu mult timp în urmă
şi pentru Sorin, pentru că îi era dor.

 

Toată viaţa noastră a fost o călătorie cu trenul. Vedeam lumea de la geamuri, uneori stând pe loc, pe banchetele moi din burete, alteori o vedeam din mers, în timp ce treceam de la o staţie la alta, nerăbdători să descoperim ceva nou.
Şi acum ţin minte ziua când te-ai urcat în acelaşi compartiment în care eram eu şi aşteptam. Am ştiut de la început că vom face o pereche bună. Amândoi păream a nu face parte din decor, dar amândoi eram acolo, încercând să ne adaptăm la ceea ce ne fusese dat. Pierdeam ore întregi râzând şi urmărind simplii trecători, mergând la pas, atât de liberi şi de nepăsători, crezând că noi suntem cei norocoşi, având o destinaţie fixă şi fugind prin viaţă. Îi priveam şi pe cei ce aşteptau nerăbdători pe peroane, cu valize pline de nimicuri, mai mult sau mai puţin conştienţi spre ce se avântă. Noi doi, în schimb, ne simţeam bine. Uitasem de mult cum era viaţa în afara trenului, libertatea aceea ni se părea înfiorătoare, n-am mai fi ştiut acum, după atâta timp, ce să facem cu ea. Eram fericiţi aici, mai ales pentru că eram împreună.

Câteodată, când opream în vreo staţie, ne părăseam locurile şi coboram. Aerul curat ne ameţea, lumea, cu zarva ei molipsitoare ne speria, agitaţia, mişcarea, culorile, nebunia unei lumi pe care o refuzasem de mult sau care, poate, fără să ştim, ne refuzase ea pe noi – nu ne mai aparţineau. Am fi putut fugi, dar noi ne reîntorceam cuminţi pe banchetele noastre şi ne distrăgeam atenţia cu câte vreo amintire veche sau câte vreo ceaşcă de ceai. Şi apoi ne făceam de lucru şi ne simţeam ocupaţi şi aveam impresia că trăim. Ce impresie dulce şi înşelătoare !…
Nu ştiam şi nu ne spusese nimeni când aveam să ajungem la finalul călătoriei noastre. Destinaţia ni se părea ceva îndepărtat şi străin. Auzisem doar zvonuri, dar nimic concret. De multe ori purtam discuţii pe tema asta, despre ce vom face când ne vom coborî din tren definitiv şi ce ne va aştepta mai departe. Eram speriaţi, era normal, orice om asemenea nouă ar fi fost speriat de necunoscut. Totuşi, când ne plictiseam şi compartimentele ne deveneau insuportabile, când ne săturam să privim prin ferestre şi începeam să ne hrănim cu amintiri, “destinaţia” părea ceva salvator, ca un fel de lumină de la capătul tunelului, soluţia la toate problemele noastre.

Sâmbetele erau zilele cele mai distractive. Îţi aduseseşi cu tine un geamantan mare, vechi, de culoare verde închis, plin cu romane de toate felurile. “Ne vor ajunge până la capăt”, mi-ai spus. Cărţile acelea erau un fel de legătură între lumea noastră şi lumea din afară. Hotărâsem ca, în fiecare zi de sâmbătă, să alegem la întâmplare un roman, să îl citim şi să interpretăm roluri, să devenim personajele care prindeau viaţă în paginile cărţii. Tot jocul ăsta devenea un fel de salt în afara destinului nostru, noi deveneam altcineva, ne puneam măşti şi ne metamorfozam. La romanele de dragoste ne pricepeam cel mai bine, tu erai un Rhett Butler formidabil, iar eu o Cathy Earnshaw de milioane. Eram la fel de buni când venea vorba de piese de teatru, interpretasem “Pygmalion” ca nişte profesionişti, iar tu, cu vocea ta gravă, rosteai monologul lui Hamlet ca nimeni altul. Arta devenea salvarea noastră şi nici nu ne dădeam seama.

Toată viaţa noastră a fost o călătorie cu trenul. Folosesc “noastră” şi “a fost” în aceeaşi propoziţie pentru că, ei bine, acum am rămas doar eu. După un timp, pentru tine, micile noastre distracţii nu au mai fost suficiente. Eu nu ţi-am mai fost suficientă. Vedeai toţi oamenii aceia cum fugeau liberi şi ai fi vrut şi tu să fugi cu ei. M-ai rugat să te însoţesc, dar eu nu aş fi putut face asta niciodată. Aşa că, într-o zi, oprindu-ne într-o staţie, ai coborât să iei nişte aer. Aşa mi-ai spus, dar eu am ştiut că nu am să te mai văd niciodată. Lumea, cu tentaţiile ei, te luase de lângă mine.
De fiecare dată când privesc pe geam, spre peroanele pline de oameni care aşteaptă, sper să te văd şi pe tine. Uneori îmi imaginez cum ar fii să te urci din nou în tren şi să ne continuăm călătoria împreună, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce a mai rămas din ea, pentru că mă simt bătrână şi ştiu că am ajuns aproape la final.

Şi nu, nu am un bilet dus-întors, deci nu o pot lua de la capăt.

Ningea în noi

Să fie iarnă. Să fie iarnă şi să ningă aşa cum nu a mai nins niciodată, să ne acopere zăpada şi să ne pierdem. Să ne pierdem în noi înşine şi totul să arate ca o imagine dintr-o vedere veche, cu o casă mare, acoperită de zapadă, cu o pădure de brazi în spate şi în rest numai linişte. Dacă nu ştii cum arată liniştea într-o fotografie, caută o vedere din aceea veche.

Să fie frig. Să fie frig şi să mă acopăr cu tine în întregime, cu părul tău, cu mâinile tale şi să dispar. Să muşc din tine ca dintr-un măr şi să simţi şi tu frigul. Să mă simţi.

Să fugim. Să fugim în tălpile goale, lăsând urme complicate în omăt, urme de piele şi de degete. Să fugim, tu după mine, eu de tine şi să alergi cu paşi mărunţi şi grăbiţi, pierzându-ţi răsuflarea, fără nicio speranţă că ai să mă ajungi vreodată.

Să fie iarnă şi fericirea să cadă peste noi aşa cum cade zăpada şi să ne îngheţe. Să îngheţăm de fericire, ce zici ? Eu cu mâinile sus, încercând să ating cerul, tu cu palmele deschise, încercând să mă prinzi pe mine. Şi doar ochii să ne rămână vii şi zâmbetele, ca să ne zâmbim şi să ne privim pentru totdeauna şi să pot să-ţi spun dintr-o suflare că la mine a nins pentru prima oară.

foto.

Pierdere

Azi m-am gândit la tine. Azi, dintre toate zilele, fără să ştiu de ce. Mi s-a părut, la un moment dat, că ţi-am simţit mirosul pe mâini – o parte din tine în palme, o parte printre degete şi o parte pe buricele lor, cu aroma cea mai pronunţată, ca şi când ţi-aş fi ţinut şuviţele de păr între ele cu câteva clipe în urmă. Era ciudat, pentru că tu, de când te cunoscusem, nu folosiseşi parfum niciodată. Şi totuşi aroma, aroma ta inconfundabilă, era mereu acolo. Era un miros de dorinţă, o surpriză a simţurilor, un iz bizar de nelinişte şi plăcere intensă.
Nu mai auzisem nimic de tine de săptămâni întregi şi acum, fără să ştiu cum şi de ce, ajunseseşi pe mâinile mele. Şi atunci, un gând nedesluşit se ivi brusc, o pasiune ciudată pe care nu o puteam explica. Aveam să mă joc cu tine, să te regăsesc, împrăştiindu-te peste tot. Am început cu obrajii şi cu gâtul; palmele pline de tine curgeau în mişcări lente şi aroma se impregna în piele. Am continuat cu braţele, cu mijlocul, cu coapsele, care îţi absorbeau mirosul pline de sete. Erai tu şi erai peste tot. Erai tu în parfumul acesta în care se topeau toate suspinele vagi, în acest parfum al dragostei care îmi îmbăta simţurile şi mă pierdea. Ce plăcere amară, să te regăsesc acum, mai viu ca niciodată, într-o prezenţă efemeră. Ce glumă, ce glumă dureroasă !…Era ca şi când trupul tău de bărbat frumos, carnea, căldura, tot ce era palpabil şi putea fi cuprins, nu erau nimic în comparaţie cu imaginea aceasta a ta pe care mi-o construisem în minte. Acum iubeam doar o reprezentare, o umbră, un gând, iubeam ceea ce vroiam şi eram complet liberă în fanteziile mele, te puteam schimba oricând, cu orice.
Şi ca să îmi demonstrez mie însămi asta, că pot, că pot face orice cu tine, mi-am smuls brusc hainele şi, râzând ca o nebună, am ieşit în ploaie. Te renegam, te alungam, dispăreai pe măsură ce trupul îmi era udat de apa rece. Cu fiecare picătură, te pierdeam. Te pierdeam…

Azi m-am gândit la tine. Azi, dintre toate zilele. Şi te-am avut pe palme, pe mâini, pe întreg corpul. Aroma ta m-a posedat în totalitate, până ce, într-un exces de nebunie, pe cât de dureros, pe atât de natural, te-am alungat cu stropii de ploaie. Cu stropii de ploaie ce mi te-au spălat din piele. Acum…e simplu. Nu mai eşti.

Sometimes, when people grow, they grow apart

Îi dăruise pe ea însăşi, pentru că altceva mai bun nu avea de oferit.
La ea, ce vedeai era ceea ce primeai: o copilă naivă, cu păr lung şi subţire, cu ochi mari, dar trişti, cu picioare lungi şi coapse pline, de femeie; o copilă căreia i-ai fi dat cu vreo zece ani mai mult decât avea de fapt, dacă nu ar fi răspândit, uneori, în jurul ei, parfumul acela dulce, specific tinereţii. Era în floarea vârstei, dar se simţea teribil de bătrână şi avea momente când, sorbindu-şi cafeaua pe balcon, în dimineţile ei de linişte, îşi spunea că şi-a ratat viaţa. Şi atunci îi venea să râdă – trist şi dureros – şi se cufunda într-o ironie amară a propriei sale existenţe. Unde avea să meargă, ce avea să facă, de ce părea totul atât de lipsit de temei şi substanţă, atât de fad, de efemer, de ce nu îşi putea crea, aşa cum citise şi i se spusese de multe ori, propriul ei drum ? Se hrănea cu iluziile pe care i le oferise o iubire de mult trecută, fără speranţă, în care monotonia luase locul pasiunii şi teama de singurătate era tot ce îi mai ţinea împreună. Oare simţea nevoia să se lase pradă nefericirii ?
În dimineţile ca aceasta, cu mult timp în urmă, el, căutându-i trupul încins printre aşternuturile răvăşite şi nemaigăsindu-l, ar fi venit după ea acolo, pe balcon şi ar fi strâns-o în braţe ca şi când nu s-ar mai fi văzut de luni întregi. Iar ea, în nevoia naivă şi involuntară de a se simţi iubită, i s-ar fi abandonat total. Nu existau cuvinte, totul se desfăşura într-o linişte perfectă, în care privirile şi gesturile trupului vorbeau de la sine. El şi-ar fi aprins ţigara, luându-i cafeaua din mână şi bând-o, iar ea s-ar fi încruntat – amuzată, de fapt – mimând nemulţumirea de aş fi pierdut drogul preferat.
Acum, în schimb, totul se schimbase. Dimineţile erau doar ale ei, prinseseră o nuanţă tristă de singurătate; nu îşi mai împărţea ceaşca de cafea cu absolut nimeni, era doar ea, în apartamentul aceasta micuţ şi el, undeva acolo, venind şi plecând regulat, transformând traiul aceasta în doi într-o comedie proastă, amândoi fiind prea laşi ca să îi dea drumul trecutului şi să îşi construiască o viaţă proprie. Se produsese ceva ireparabil, ceva se spărsese şi rămăsese doar un gol.
Cel mai greu, credea ea, atunci când vroiai să treci peste cineva, era să te desprinzi de el, de nevoia de a-l avea, de a-l ştii al tău, de momentele pe care le-aţi trăit, de sentimentul că împreună eraţi grozavi şi puteaţi cuceri întreaga lume. Despărţirea era o resemnare în faţa prezentului şi a realităţii. O acceptare.
Pe jos, într-un colţ al balconului, zări un pachet de ţigări şi o scrumieră goală. Deci încă mai venea aici, constată ea şi se întrebă dacă obiceiul acesta îi creea şi lui o stare sufocantă de deja-vu, aşa cum păţea ea. Le ridică şi stângace, fără să ştie ce face, îşi aprinse o ţigară. Nu mai fumase niciodată, dar în mintea ei încolţise o idee ce i se părea fabuloasă, salvarea de la toate problemele şi pierderile ei: avea să îşi bată joc de raţiune şi de viaţă. Dacă tot nu îşi putea îndeplini visurile, măcar să trăiască, în orice fel, chiar dacă asta avea să o distrugă. Era un sentiment dureros, dar dulce, ca un drog care pusese stăpânire pe întreaga ei fiinţă. Da, asta avea să facă ! Să privească haosul în ochi, să uite de toate şi să nu îi pese de nimic; să îşi uite ţelurile, să trăiască fără ambiţii, pur şi simplu cuprinsă de o nebunie totală şi nimicitoare, care o făcea să râdă şi părea să îi dea forţe noi. Şi când el avea să ajungă acasă, avea să îi arunce adevărul în faţă, să pună în lumină întreaga lor existenţă nesănătoasă şi să plece. Putea să ţină apartamentul, putea să păstreze totul, toate amintirile şi toată viaţa ei de până atunci. Dar pe ea nu mai avea să o aibă niciodată, nicio bucăţică din trupul ei firav de femeie, nicio privire sau o vorbă, nimic.
Era ora 12 şi auzi zdrăngănitul cheilor lui în uşă. Stinse ţigara şi îşi îndesă pachetul de ţigări în buzunarul din spate al blugilor, zâmbind. Şi-ar fi dorit să fie noapte, ca să se fi pierdut ca o nălucă prin mulţimea de oameni adormiţi, să fie înghiţită de întuneric şi să dispară. Dar se mulţumea şi cu lumina şi cu soarele care îi ardea faţa. Ce îi păsa ei, oricum ?
Părăsi balconul şi îşi îndreptă paşii spre el, triumfătoare. Era minunat, absolut minunat acest salt în afara destinului ei. Orice s-ar fi întâmplat, cel puţin acum avea credinţa că lucrurile se vor aranja. Dispreţul nestăpânit pentru viaţă îi dădea puteri pe care nu credea că ar fi putut să le atingă vreodată.

Cine ştie dacă împreună nu suntem cei mai normali oameni din lume

Se iau două personaje.
În cazul nostru, eu şi cu tine. Noi doi.
Doi nebuni.
Eu să zicem că sunt scundă, cu piciorul mic şi părul lung, uneori ondulat, alteori drept, cu ochii când verde închis, când cu nuanţe de galben, în funcţie de vreme. Tu ai putea fii înalt, brunet, cu umeri laţi şi pasul mare, cu sprâncenele arcuite şi zâmbetul când sincer, când şiret.
Mie îmi place iarna, tu iarna întotdeauna pleci la mare; când mă plictisesc, desenez fluturi şi chipuri de oameni pe colţuri de ziare şi pe pachetul de ţigări, tu citeşti prefaţe de romane şi fredonezi melodii vechi; eu cred în horoscop, tu crezi numai în tine, eu plâng la filme de dragoste, tu schimbi canalul, mie îmi plac pisicile, ţie îţi plac copiii, eu ridic suspicioasă din sprânceană, tu zâmbeşti pe sub mustaţă, eu dorm până aproape de mijlocul zilei, tu eşti întotdeauna matinal, eu spun întotdeauna tot ceea ce gândesc, tu te limitezi la atât de puţine!; eu râd la glume, ţie îţi place doar să le spui, eu aş face înconjurul lumii şi nu m-aş mai întoarce, tu n-ai putea să stai mai mult de o lună departe de tot ceea ce iubeşti.
Eu locuiesc singură într-o casă zugrăvită în albastru, pe o stradă lipsită de copaci, tu locuieşti cu sora ta, în blocul înalt cu zece etaje, de la o oră distanţă.

Noi doi nu ne cunoaştem. De fapt, nu ne-am întâlnit niciodată. Nu ne-am întâlnit pentru că, aparent, nu avem absolut nimic în comun. Nu locuim şi nu lucrăm în acelaşi loc, nu mâncăm la acelaşi restaurant, ne facem cumpărăturile în locuri diferite şi câte şi mai câte. Şi totuşi, pentru că asta e o poveste, e datoria noastră să o scriem aşa cum ne place. Să o facem povestea noastră, pentru că, în ciuda tuturor semnelor, cândva avem să ne întâlnim. Nu mă crezi ? Vei vedea.

Eu şi cu tine suntem doi copii mari. Doi necomformişti, doi oameni care nu iau viaţa de piept ca să o trântească, ci ca să îi audă mai bine inima cum bate. Atât de diferiţi şi totuşi meniţi să îşi împărtăşească diferenţele.

Eu şi cu tine suntem doi nebuni. Doi nebuni imperfecţi. Şi totuşi, cine ştie dacă împreună nu suntem cei mai normali oameni din lume ?

That used to be our lullaby

“Am întâlnit pe stradă un tânăr foarte sărac care iubea. Avea o pălărie veche, haine roase, coatele găurite. Ghetele îi erau pline de apă şi inima îi era plină de stele.” [ V. Hugo - "Mizerabilii" ]

Ştii de ce mi-am adus aminte ? De visul ăla pe care l-am avut acum câteva seri şi din care, până de curând, nu vedeam decât frânturi fără înţeles. Se făcea că păşeam pe coroanele copacilor, tu în faţa mea şi eu în spate, cuprinzându-ţi talia subţire cu mâinile în care odinioară ţinusem volume de Baudelaire şi de Allan Poe şi din care îţi citisem versuri pe care nici măcar nu le înţelegeam. Dar ţie îţi plăceau şi râdeai şi ah! ce n-aş fi făcut eu pentru un singur zâmbet de-al tău. Eram ca Abelard şi Heloise, trăgeam fericirea de mâini şi nici nu ştiam ce vrem şi ce facem şi povestea noastră, cu cât devenea mai tragică, cu atât devenea mai frumoasă. Fă-mi o mansardă lângă cer, spuneai tu, şi-am să fiu fericită. Să aibă geamuri mari prin care să pot să ies ca să aduc Soarele la ceai şi să dansez cu haosul şi să nasc stele.

Acum vreo trei ani m-am întors acasă cu un câine. Ploua. Mai ştii ? Ţie nu ţi-a plăcut, aşa că nu i-am pus un nume. L-am închis în curtea din spate, ca să nu fugă şi din când în când mergeam să-i duc vreun os sau nişte apă. Totuşi, într-o dimineaţă, te-am auzit strigând Boo în gura mare, pe neaşteptate, în faţa porţii. Erai doar în cămaşa de noapte verde, cu părul răvăşit şi tremurai de frig.
Boo ?
Nu ştiam cum să îl strig ca să vină. Am auzit numele ăsta într-un cântec, odată, la radio şi mi s-a părut potrivit, mi-ai răspuns şi mi-ai spus că lăsaseşi din greşeală portiţa din spate deschisă şi fugise. De-atunci nu l-am mai văzut.

Încă ceva. Toamna trecută am găsit un bileţel colorat pe covor, sub masa din sufragerie. Probabil că alunecase şi era o minune că îl văzusem: ştii că eu nu privesc niciodată în jos. Era de la tine, îmi scriseseşi că ai plecat cu trenul de 5 şi aveai să te întorci curând. Am tras perdelele şi am aşteptat; eram ciudat de liniştit. Eram…eliberat. Atât de eliberat, de parcă mă aflam în afara lucrurilor. Poate te întrebi de ce îţi spun asta acum. Ei bine, nu ştiu. Cine ştie ? Dar ţin minte că aveam sentimentul ăla familiar că sunt totul şi eram sufocat de evidenţa că nu sunt nimic. Şi-atunci m-am ridicat şi-am venit după tine. Era seară, parcă pe la nouă sau zece – luminile de pe străzi erau aprinse, deci trebuia să fie destul de târziu. Te-am găsit în gară, fumai, ţineai ţigara cu două degete şi trăgeai din ea absentă. Credeam că nu fumezi, ţi-am aruncat eu, în loc să te salut sau să te strâng în braţe. Aşa credeam şi eu. Nu mă priveai, parcă săriseşi în afara destinului tău şi acum nu mai ştiai spre ce să te întorci şi spre ce să fugi.

Şi uite-aşa, iubito, s-a făcut târziu. Acoperim goluri găsite la întâmplare, interpretăm roluri ce n-au fost scrise pentru noi, trăim înveliţi în aşternuturi ude şi ne iubim pe la colţuri, ca nişte fugari. Nu râde, e târziu. Şi ştii ce nu mai ţin minte ? Visul ăla vechi, cu noi îndrăgostiţi de Apollo şi de noi înşine mai mult decât unul de altul.

E târziu. Nu pleci ?

Am petrecut ceva mai mult de trei ore împreună. O priveam cum îşi face de lucru, parcă stânjenită de prezenţa mea din camera mică cu pereţi portocalii. Mai am şi astăzi imaginea ei în rochia subţire şi scurtă, care i se ridica până aproape de limita indecenţei de fiecare dată când se întindea să aşeze bibelourile pe raft. Băiete, eşti un pervers, ar fi vrut să îmi spună, dar ţinea totul în ea, sorbind cuvintele unul câte unul, aşteptând să spun eu ceva ori să mă ridic şi să plec.
Noi am fost fericiţi, nu ? N-am făcut decât să dau din cap şi scrumez; ce-aş fi putut să zic, la ce-aş fi putut să sper ? Între pauzele dintre cuvinte îndrăzneam să îi zâmbesc. Apoi i-am propus să se aşeze lângă mine, dar mă refuză din priviri şi îşi muşcă buzele aproape imperceptibil. Eşti doar un om care se joacă. Aici a trebuit să fiu de acord. Altfel n-aş fi putut să fiu. Decojeam ploaia de pe cer şi de pe trotuare, îmi acopeream emoţiile cu plastilină, ştergeam, nuanţam, transformam liniştea în ceva palpabil şi sorbeam magie din căni cu buline colorate. Şi ah…cât o iubeam. Totuşi, n-avea să afle niciodată. Mă ajuţi ? Nu. Hai, te rog. Am refuzat cu încăpăţânare. Pentru ce ? Eu o vroiam aici şi ea ne irosea timpul cu nişte bibelouri a căror vreme trecuse de mult. E timpul meu, nu “al nostru”, mi-ar fi replicat, dacă ar fi ştiut ce gândeam. Simţeam cum mă cuprinde o furie surdă pe care nu o puteam stăpâni. Îmi ardeau vârfurile urechilor şi trăgeam din ţigară mecanic. La naiba. N-aş mai fi putut să mă uit niciodată la ea fără să mă doară. Ce e ? Nimic. Pentru un moment era să uit că nu cred în poveşti. Am stins ţigara, m-am ridicat de pe scaun şi am prins-o de mâini. Nu s-a tras, şi-a suflat doar o suviţă de păr care îi intra în ochi şi m-a privit. Aş vrea să am în mine nori şi să zbor. Am râs. Nu s-a mai încruntat, doar şi-a întors capul şi şi-a coborât privirea. E târziu. Nu pleci ? Nu. Şi în răspunsul acela se concentrase întreaga mea fiinţă. Ultima dată ? Ultima. Şi uiţi. La asta nu i-am răspuns. N-aveam cum. Ne-am iubit mult în seara aceea, în seara aceea lipsită de timp, fără să ne vorbim, împărţind dimineţi şi zăpezi şi lumini, pentru ultima dată.

Încă încercăm să ne convingem că ne purtăm ca nişte oameni mari

Se pare că nu îmi mai găsesc cuvintele, ( le-am pierdut ca pe nişte chei ) şi nu de mult le aveam în palmă, mereu la îndemână, gata-gata să se le iau şi să le înşir pe foaie, ca să creez fraze lungi şi poveşti şi să dau viaţă tristeţilor care mă apăsau sau bucuriilor care mă faceau să zâmbesc. Dar s-au ascuns, acum mai apare doar câte unul, din când în când, ori din mânecă, ori din buzunarul drept de la piept, ori se strecoară tiptil printre şuviţele de păr.
Se pare că nu mai pot să scriu chiar despre orice, pentru că am încercat de vreo trei ori să scriu despre tine, dar nu mi-a ieşit. Am şters totul, de fiecare dată.

Şi totuşi pot să spun că mi-ar plăcea să mergem să bem o cafea împreună sau poate două, chiar dacă e târziu şi chiar dacă după asta se poate să nu mai dormim o zi întreagă, căci, cine ştie, poate chiar asta ar trebui să facem, să nu mai dormim, ca să învăţăm să ne privim mai clar. Hai să îţi arăt străzile pe care mă plimb noaptea, atunci când ninge sau de ce nu mi-e dor de nimeni niciodată, dar acum mi-e dor de tine. Să îţi arăt spre ce ne îndreptăm când vine vorba de iubire şi de ce mi-e sufletul un arici speriat. Hai să ne ascultăm melodia preferată în timp ce aşteptăm să se facă dimineaţă sau să se termine februarie. Să îţi arăt de ce nu ai voie să te îndrăgosteşti de mine, dar de ce mi-ar plăcea să o faci. Să îţi arăt de ce cred că iubirea ne face să fim oameni mai mult decât raţiunea. Căci vocea ei nici nu se mai aude atunci când inima ne spune că cel de lângă noi ne merită dimineţile. Până la urmă, decizii greşite luăm mereu, dar întotdeauna ştim pe cine iubim din tot sufletul. Şi hai să construim oameni de zăpadă şi să ştergem cu dosul palmelor ferestrele aburite şi hai să ne transformăm brusc povestea într-o aventură.

Acum nu am nevoie de ceea ce am nevoie de obicei, de o voce mai puţin slabă ca a mea, care să îmi spună că o să fie bine. Nu, acum tânjesc după certitudini, după voci atotştiutoare care să mă îndrepte în direcţia bună.

You know how to make it right, right ?

În seara aceea, băncile erau goale şi se priveau inerte şi îngheţate, ca şi cum ar fi aşteptat dimineaţa care refuza să apară

Era seară, în jurul orei şapte şi afară ningea. Parcul era aproape pustiu şi aproape tăcut. Doar din când în când mai auzeai câte o şoaptă a unor amanţi rătăciţi care treceau mână în mână pe sub arborii înzăpeziţi sau scârţâitul omătului sub ghetele unor copii care se grăbeau spre casă. De-alungul aleilor erau conturaţi paşii tuturor celor care trecuseră pe acolo în ziua aceea, tineri cu mănuşi călduroase şi fulare croşetate, domnişoare cu cizme înalte de piele sau bărbaţi cu cravate ascunse sub paltoanele lungi şi negre. Parcul îi ştia pe toţi şi toţi cunoşteau parcul ca pe propriul buzunar.
În seara aceea era sfârşitul lui ianuarie. Nu era încă târziu, dar inexplicabil, forfotul mulţimii încetase în ziua aceea încă de pe la patru jumătate.

La un moment dat, pe una dintre aleile de vest, întunericul fu străpuns de o lumină scurtă. Apoi lumina apăru din nou, dar de data aceasta dură mai puţin şi se distinse mai greu. Cineva mânuia cu greu o brichetă. Când în sfârşit reuşi să îşi aprindă ţigara, umbra rămase pe loc, trăgând câteva fumuri, ca şi când s-ar fi gândit ce să facă, dacă să îşi continue drumul sau să arunce ţigara şi să plece acasă.

Emma Louise profita din plin de întuneric. Îi era puţin cam frig, avea pe ea doar un palton subţire, din stofă verde, închis cu două rânduri de nasturi, iar pe dedesubt, o rochie bej croşetată, nu suficient de lungă. Ajunsese aici abia astăzi, avionul o lăsase la aeroport în jurul orei cinci şi tot ce apucase să facă de atunci fu să mănânce cu repeziciune un sandwich pe care îl cumpărase destul de ieftin de la un fast-food din apropierea casei, să facă un duş şi să se schimbe. Şi rochia aceea şi paltonul erau cele mai groase haine pe care şi le adusese cu ea. Nu îi spusese nimeni că aici ningea.
În timp ce păşea, trăgea pe sub palton cu mâna stângă rochia în jos, iar cu cealaltă ţinea, între două degete, ţigara Camel pe care o fuma absentă. Picioarele i se împleticeau, nu era obişnuită cu atâta zăpadă şi era şi extrem de obosită. Dar îşi spusese că avea să fie puternică, nu avea să se lase pradă emoţiilor şi îşi va controla glasul cât de bine va putea. Îşi mulţumea ei însăşi pentru că îi propuse să se întâlnească chiar în seara aceea la adăpostul întunericului şi nu a doua zi, pe lumină. Aşa nu va trebui să îl privească în ochi şi el nici nu avea să îi observe cearcănele şi rimelul întins pe la colţuri.
Se întreba dacă se schimbase vreun pic, dacă se tunsese sau îşi păstrase părul lung, prins mereu într-o codiţă scurtă la spate. Se întreba dacă acum avea barbă sau dacă mai purta cămăşi în dungi. Se întreba dacă mâinile lui erau la fel de aspre, dar totodată plăcute, dacă ochii lui mai sclipeau când o priveau sau dacă mai purta ceasul acela cu cadran mare la mâna stângă. Se întreba dacă mai mirosea atât de bine, ca pe vremuri, a mosc şi a mentă şi se întreba, mai presus de orice, dacă inima ei mai bătea la fel de tare în preajma lui.

Capătul aleii se arăta a fi pustiu şi neprietenos. Se aşeză în zăpadă, pe palton, căci, cu toate că îi era frig, simţea că nu se mai poate ţine pe picioare. Privi în urma ei, pe drumul pe care venise şi nu îi veni să creadă cât de întunecat e totul. În cealaltă parte, aleea se ramifica în alte două, una îngustă spre stânga şi alta împrejmuită de copaci spre dreapta. În faţa ei, la vreo zece paşi, era stâlpul de iluminat albastru, locul unde trebuia el să apară la 19:30. Îşi aminti de asta şi feri mâneca paltonului pentru a se uita la ceas. Era prea întuneric, nu vedea nimic, dar nu vroia să se ridice şi să meargă până în dreptul luminii. Dacă el avea să apară chiar atunci ? S-ar fi dus pe apa sâmbetei tot planul ei de a sta ferită, în beznă şi el ar fi văzut-o, aşa obosită cum era, aşa plină de imperfecţiuni, cu cute de tristeţe pe faţă. Nu putea risca, mai bine aştepta.
Începu să fredoneze un cântec vechi, melodia ei preferată din adolescenţă, pe care dansase ca o nebună şi pe care o cântase de nenumărate ori. Dar nu ştia ce se întâmplase, cum, când, în ce împrejurări stranii, dar îi uitase cu desăvârşire versurile, ca şi când nu le-ar fi cunoscut niciodată. Şi, în mod ciudat, nu se mai gândise deloc la ele, nu avu curiozitatea să le caute şi să le recitească, nu ştia nici măcar când fusese ultima dată când le cântase, nu îşi mai amintea nimic. Dar melodia o cunoştea şi asta îi era suficient. Glasul ei obosit şi îngheţat răsuna ca un ecou în liniştea aceea de mormânt, dar parcului îi făcea bine, părea că îl trezeşte; şi chiar atunci, o pasăre zgribulită îşi părăsi culcuşul, lovind cu aripile crengile unui copac bătrân, făcând zăpada să cadă într-o ploaie de stele de gheaţă.
- Ridică-te, o să răceşti.
În frenezia cauzată de melodia aceea veche, nu îi auzi paşii în zăpadă. Nu ştia de unde apăruse, dar fără să ridice capul, ştia că e el, ştia pur şi simplu, instinctiv. Avea aceeaşi voce puternică, uşor răguşită, plăcută şi dulce, masculină, impunătoare. Şi într-o rătăcire de câteva secunde, se întrebă, fără să clipească, ce se întâmplase cu ei, cu trecutul lor. Erau ca şi cântecul:…pierduseră esenţialul, dar păstraseră conexiunea aceea în muzica căreia se simţeau liberi.
- Tot nu te-ai dezvăţat de obiceiul acela ciudat al tău.
- Ce vrei să spui ?
- Ai fumat, îi răspunse el simplu.
- A…da, una singură, pe drum…
El aprobă scurt din cap, fără ca ea să observe. Ştia, ştia totul, o cunoştea prea bine.
Între ei se lăsă liniştea, ca şi când cuvintele nu ar mai fi fost suficiente şi astfel, ar fi devenit inutile. El frământa de dorinţa de a îi pune zeci, sute, mii de întrebări, de a îi reproşa, de a o certa, pentru ca apoi să o ia în braţe şi să o ierte şi totul să o ia de la capăt. Ea nu schiţa niciun gest, era ca o păpuşă mecanică; ar fi vrut doar să îl poată ţine în braţe, de dragul trecutului şi al timpului irosit, ar fi vrut să facă asta fără să se simtă vinovată. Dar nu putea, căci raţiunea ei de femeie mândră nu îi permitea să îşi arate slăbiciunile şi dorinţele şi era doar o somnambulă, îmbătată cu propriile fantasmagorii.
- E întuneric şi frig, spuse el, nu vrei să mergem la o cafea ?
- Nu, nu, refuză ea, încă temătoare de lumină. Hai să stăm aici, uite…aici, pe zăpadă…
Dădu să se aşeze, dar el o trase brusc şi, cu un ton iritat, îi spuse:
- Nu te prosti, Em, o să răceşti. Şi nu ai vrea să îi faci asta mamei tale chiar în prima zi de când te-ai întors.
Da. Aşa era, avea dreptate. El întotdeauna ştia mai bine, el fusese mereu cel cu capul pe umeri, cel atent şi prevăzător. Ea fusese mereu o copilă neştiutoare, care avea nevoie să fie păzită şi manevrată cu atenţie, ca o păpuşă de porţelan. Şi pentru asta îl iubise, pentru că ştiuse întotdeauna ce e mai bine pentru ea, anumite lucruri pe care ea nu vroia să le accepte.
- Hai la o cafea, îi spuse el poruncitor, apucându-i strâns mâna şi trăgând-o după el. „Cafeneaua lui Bert” e tot acolo unde o ştii.
- Nu, nu, vreau să stau aici.
Oftă. Nu se schimbase deloc. De ce îşi închipuise că Emma Louise ar putea deveni altcineva în afară de Emma Louise ? Îşi adună toată răbdarea şi toate sentimentele pe care încă le mai avea pentru ea şi încercă să se poarte normal.
- De ce te-ai întors ?
- Mi-a fost dor…de mama, de parcul ăsta, de zăpadă…
- Acolo unde stai tu acum nu ninge niciodată ? o întrebă amuzat.
- Nu, niciodată…
El râse şi păru că râsul lui o însufleţeşte şi pe ea.
- Şi cât stai ?
- O lună, o lună jumătate maxim.
- De ce nu mai mult ?
- Pentru că nu pot. O să înţelegi de ce la sfârşitul celor şase săptămâni…
El nu o mai întrebă nimic. Nu era mult o lună jumătate, dar era ceva. Dacă totul avea să meargă bine, putea să o vadă între timp, poate să îi pună sutele acelea de întrebări care îl frământau şi să se despartă de ea împăcat.
- Tu ce-ai mai făcut ? îşi regăsi ea curajul şi îl întrebă, căutându-i ochii prin întuneric.
- În mod normal, astea sunt întrebări pe care i le pui cuiva la o ceaşcă de cafea, i-o aruncă el ironic.
- Nu am poftă de cafea, îi răspunse, fără să fie deranjată de insinuarea lui.
- Atunci mâine ?
- Nu ştiu…mâine…nici nu ştiu ce zi e mâine…
- Miercuri.
- Nu ştiu, nu ştiu nimic, îi răspunse cu vocea tremurândă şi se întoarse cu spatele.
El îi găsi umerii prin întuneric, o prinse şi o întoarse cu faţa spre el.
- Em, de ce ai vrut să mă vezi ?
De întrebarea asta îi fusese cel mai frică. Ce putea să îi spună ? Nici ea nu ştia.
- Uite-aşa. M-am întors şi am vrut să te văd…
- Atunci ieşi cu mine mâine la o cafea. De dragul…vremurilor trecute. Te rog, Emma.
„Emma”. Întotdeauna când era supărat îi spunea Emma. Şi atunci, fiinţa laşă din ea simţi că e timpul să fugă. Nu mai putea înfrunta realitatea. Avea nevoie de somn şi de timp de gândire.
- O să plec acum, îi spuse şi după ce mai şovăi câteva secunde, se întoarse cu spatele şi dădu să se îndepărteze.
El rămase pe loc, mut, nemişcat, parcă nici nu mai simţea frigul. Femeia aceea, aşa slabă cum era, aşa nehotărâtă, aşa nebună şi neştiutoare îl făcea să fie el însuşi mereu. Îi plăcea să aibă grijă de ea, ca de un copil mare, să o certe şi să o iubească. De ce oare distanţa care îi separase atâta timp nu ştersese aceste simţăminte pe care le avea pentru ea ? Ce avea, femeia aceasta, atât de proaspătă şi de naivă, ca să îi poată ţine inima încătuşată şi grea ? Vroia să îi întoarcă spatele şi să plece, dar ştia că numai dacă o va mai avea încă o dată, sufletul lui îşi poate găsi liniştea şi poate găsi răspunsurile după care tânjea.
- Mi-a fost dor de tine, Em, îi spuse şi ea se opri. Se întoarse sau cel puţin aşa îşi închipuia el şi îl întrebă:
- De unde ai ştiut ?
- Nu înţeleg, îi răspunse şi chiar aşa şi era.
- De unde ai ştiut că am fumat ?
El zâmbi, ca şi când răspunsul ar fi fost cel mai logic din lume şi întrebarea cea mai prostească cu putinţă.
- E simplu. Pe lângă aroma proaspătă de portocale a părului tău, se mai simţea ceva. Miros de fum. Eşti aşa fragilă…Până şi pielea ta absoarbe totul. Sunt sigur că de ţi-aş mirosi încheieturile aş mai simţi şi acum aroma de vanilie a parfumului cu care te dai în fiecare dimineaţă, de ani de zile.
Ea nu spuse nimic, iar el auzi doar scârţâitul zăpezii sub picioarele ei mici, care se îndepărtau. Pe drumul spre casă, acaparată de evenimente şi fără grai, îşi suflecă puţin mâneca paltonului şi îşi mirosi încheietura dreaptă. Mirosul de vanilie îi umplu nările, dulce şi proaspăt.
Şi atunci, brusc, ca o avalanşă, toate amintirile pe care le avea cu el o copleşiră şi într-un sfârşit, înţelesese.

Untitled

“Pentru Tine.

Iartă-mă că îţi scriu atât de târziu. S-a întâmplat să fie aşa din simplu motiv că între mine şi toate răspunsurile din lume sunt distanţe extrem de mari, de drumuri nesfârşite şi de clipe interminabile. Tot încerc să termin scrisoarea asta de câteva zile, dar cuvintele refuză să se dizolve în stilul ăsta visător de care se pare că nu reuşesc să scap. În mine e un gol, un gol plin de certitudinea că mai sunt şanse ca totul să se rezolve. Într-un final. Îmi e atât nesuferită starea asta dormitândă pe care o am şi nu ştiu ce să fac. Aşa că m-am hotărât, într-un final, să îţi scriu. Timp am destul, căci ziua asta va fi dimineaţă până când mă voi trezi eu şi până când am să îmi fac un ibric de cafea tare pe care o să o beau cu înghiţituri mici, privind afară pe fereastra dinspre parc. Totul se succede atât de superficial, nu ţi se pare ? Ştii…era o vreme când mă gândeam că pot să ascund orice de tine. Era un joc sclipitor de faţete contradictorii, în care te legam la ochi şi fugeam. Dar apoi am uitat de mine, fără să îmi dau seama – şi tu nu ai zis nimic. Devenisem transparent. Iar azi, sunt un monstru care are în suflet surâsuri de copil. În fiecare zi iubesc altceva şi apoi mă trezesc că nu iubesc nimic…
Şi din nou, te rog, iartă-mă că îţi scriu abia acum. Mi-e dor de zâmbetele tale şi de încruntările tale de sprâncene. Mi-e dor să mă cerţi ca pe un copil mic care nu ştie să îşi facă nod la cravată şi să îmi scuturi frunzele de pe umeri şi de pe haine – frunze de un galben cum numai toamna îl poate colora.
Ah…dar destul despre mine. Tu ? Eşti bine ? Nu cred că te-ai schimbat prea mult. Aşa-i că şi acum citeşti tot trei cărţi deodată şi pui între pagini bilete vechi de teatru pe post de semne de carte ? Nu-i aşa că şi acum fumezi ţigările acelea străine care îţi lasă pete negre, parfumate, pe buricele degetelor ? Nu-i aşa că şi acum ţi-e tot timpul frig, deşi nu ieşi niciodată fără fular şi mănuşi ? Da, da…ştiu că acum când citeşti rândurile acestea zâmbeşti strâmb şi te minunezi cum de n-am uitat nimic. E simplu: ieri mi-am dat seama că nu reuşesc nici cum să te alung din singurătăţile mele. Şi mă întreb, dacă ai să mă întâlneşti, cândva, pe stradă, din pură întâmplare, ai să să mă iei în braţe ? Ai ştii să taci ca eu să îţi ascult privirea şi să ştiu dacă ţi-e dor ?…
Dar aici am să mă opresc. Ce-ar mai fi de spus ? Absolut nimic. Acum, că ţi-am zis toate astea, timpul nu mai e al meu şi nu o să-ţi mai scriu. Uită-mă. E târziu, am să mă culc. Fă şi tu la fel…aşa…ca între noi să nu mai rămână decât o singurătate.

Al tău,
acelaşi eu.”