Furtună într-o ceaşcă de ceai

Ştiindu-mi nou-descoperita obsesie pentru ceai, o bună prietenă mi-a dăruit o întreagă carte care tratează subiectul ăsta – de la istoria ceremoniei ceaiului, până la influenţele ei asupra stilului de viaţă asiatic şi asupra artei, de la legende despre maeştrii băuturii, până la noţiuni introductive despre taoism şi zenism.
Citită cu o ceaşcă fierbinte de ceai în faţă sau poate cu nişte vin fiert, “Cartea ceaiului” e o lectură deosebită, o adevărată pauză de la agitaţie şi de la cotidian. Mă face să mă simt mândră pentru toate cele şase sortimente pe care le-am achiziţionat în timp (and there will be more!) şi de care mă bucur în fiecare zi.

Acum, tot ce lipseşte e nişte zăpadă. Atât, nimic altceva. În sfârşit.

■■■■■■■■■■■■■

“Filosofia ceaiului nu e numai estetică, în înţelesul obişnuit al cuvântului, ci vădeşte, în legătură cu morala şi religia, întregul nostru punct de vedere faţă de om şi de Fire.”

“În vorba noastră de toate zilele, zicem de un om că e <fără ceai> în el când e nesimţitor la partea tragicomică din drama fiecăruia. Dimpotrivă, înfierăm pe estetul scăpat din frâu, care, fără ochi pentru tragedia lumii, se aruncă zgomotos în valul simţirilor dezlănţuite ca pe unul cu <prea mult ceai> în el.”

“Ceaiul e o lucrare de artă şi are nevoie de mână de meşter ca să-şi dea la iveală însuşirile fără asemănare.”

“Suntem răi pentru că ne dăm grozav de bine seama de ceea ce suntem. Nu iertăm niciodată pe ceilalţi, pentru că ne ştim pe noi înşine în vină. Ne ţinem o conştiinţă, pentru că ne e teamă să le spunem celorlalţi adevărul şi ne căutăm scăparea în mândrie, pentru că ne e teamă să ni-l spunem nouă înşine. Cum ar putea cineva să fie serios faţă de lume, când lumea e aşa de râs ?”

foto.

Illusions perdues

Mă simt deja ca în vacanţă şi asta nu e bine deloc, pentru că încă mai sunt câteva săptămâni bune de şcoală şi doar 28 de zile până când urmează să dau Cambridge-ul. Şi da, timpul zboară ca întotdeauna, deci nici nu o să îmi dau seama când o să mă trezesc cu el doar la o zi-două distanţă.
Totuşi, ultimele zile au fost neobişnuit de libere; am pierdut ore întregi vizionând filme peste filme, povestind, plimbându-mă şi recuperând toate orele pierdute de somn din timpul tezelor. Şi pentru că apoi începusem să mă simt prost că nu mai citisem de mult un roman bun, m-am apucat serios de unul şi l-am terminat victorioasă în patru zile.
E vorba de “Illusion perdues”, ( cel mai lung roman a lui Balzac, din câte am auzit, împărţit în trei volume ), care spune, în mare parte, povestea unui tânăr francez, Lucien Chardon, chipeş, talentat şi ambiţios, dar extrem de naiv ( sound familiar? ), care părăseşte provincia pentru a ajunge în glamoroasa beau monde a Parisului. Şi ce descoperă acolo ? Că talentul nu e nimic în comparaţie cu banii, că mediocritatea triumfă asupra adevăratului talent, că “sub minunăţii se frământă oameni, patimi, nevoi”, că “totul se vinde, totul se cumpără, totul se fabrică, până şi succesul”, cum singur exclamă, descurajat, la un moment dat. Şi povestindu-i ieri cartea lui T., după un schimb de păreri şi comentarii, m-a privit şi a exclamat senin: “Păi nu la fel se întâmplă şi azi?”

Într-o altă ordine de idei, sper să se oprească ploaia şi poate-poate, cu puţin noroc, să se arate şi câteva raze de soare. A girl can hope. Şi dacă aş putea primi orice acum, asta aş alege: o baie de soare şi mult,mult,mult timp liber.

Au Bonheur des Dames

…est un paradis pour les sens.

Am citit “La Paradisul Femeilor” duminică, toată ziua, în timp ce mâncam portocale şi ascultam Fuel. Nu ştiu dacă ar trebui să dau vina pe Zola sau pe felul în care m-am simţit atunci, dar a fost una dintre cele mai emoţionante cărţi pe care le-am citit. De mult nu mi-a mai părut atât de rău că am terminat o carte. Am citit multe romane de Zola şi le-am adorat pe toate, dar niciodată nu m-am mai simţit atât de prinsă în firul naraţiunii, atât de…”acolo”. Bine, oricum, eu nu aş fi procedat niciodată cum a procedat Denise şi nu cred că aş putea fi Denise nici dacă aş vrea. Şi e destul de puţin probabil să întâlnesc un Octave Mouret veritabil.
Nu, nu am de gând să povestesc romanul. Asta pentru că mi-ar fi greu, pentru că toată esenţa s-ar pierde în cuvinte, pentru că, am realizat de curând, la Zola miezul nu e constituit de subiect, miezul stă în idee, în desfăşurarea ei, în naşterea şi în evoluţia ei. Geniul lui Zola stă în cuvinte, în personaje, farmecul cărţilor lui constă tocmai în ceea ce nu poate fi povestit. “La Paradisul Femeilor” e povestea unui bărbat ce poate avea orice femeie în afară de una. E despre un El ce are totul în afară de Ea. E o poveste despre pasiune şi iubire, despre frământări, dorinţe, virtute, derulată pe fundalul vieţii celui mai mare magazin din Paris, care detronează micul comerţ şi schimbă vieţi – de fapt, întreaga gamă de personaje a romanului se învârte în jurul acestui magazin, în jurul comerţului strălucitor şi a dorinţelor femeilor ce cred că pot obţine totul. Denise pătrunde în acest vulcan, nepregătită, dar tenace, iar Zola, care surprinde cu geniu freamătul vieţii, face din ea şi din puternicul său patron îndrăgostit, simbolul modernismului şi a crizelor pe care acesta le generează.

■■■■■■■■■■■■■

“Deci, o iubea ? Şi deodată înţelese, simţi flacăra crescândă a dorinţei în care o învăluia de când se întorsese la raionul de confecţii. [...]“
“Mouret avu un gest nebun. Era cea dintâi femeie care nu îi ceda. În rest, n-avea decât să se aplece ca să le ia pe toate, toate îi aşteptau capriciile ca nişte roabe.[...] Nu mai iubise niciodată astfel, cu acea vrajă puternică a suferinţei. Pleca liniştit de la iubitele sale şi mergea să se culce fericit cu libertatea sa de burlac. [...] Pe când acum, inima îi era plină de nelinişte [...], Denise pusese stăpânire pe el. [...] Luni întregi urmărise să vadă cum evoluează această fată, îl distrase experienţa aceasta, fără să îşi dea seama că îşi pune inima în joc. Ce avea ea oare să-l poată lega astfel ?”

( Émile Zola – “Au Bonheur des Dames” )

Gustave Flaubert – Madame Bovary

Fragmente

“Emma fu multumita sa simta ca a atins dintr-o data un ideal rar pe care existentele sterse si sufletele mediocre nu-l puteau atinge niciodata.”

“[...]…fusese de ajuns sa o faca sa creada ca, in sfarsit, pusese mana pe acea pasiune minunata care pana atunci existase doar ca pasare fermecata, cu pene trandafirii, plutind in splendoarea maretiei poetice. Iar acum, nedumerita, nu isi putea imagina ca linistea in care traia era fericirea la care visase.”

“I se parea ca pe pamant exista anumite locuri care nasc fericire, asa cum unei plante ii prieste un loc anume si ii merge rau in alta parte.”

“Acum se considera si mai nefericita, caci traise experienta durerii, cu certitudinea ca nu avea sfarsit.”

” – Intr-o zi o intalnesti, repeta Rodolphe, intr-o zi, asa pe nesimtite, cand nu mai astepti nimic. Atunci, zarile se deschid si e ca si cum ai auzi o voce strigand << Iat-o! >>. Simti nevoia sa ii destainui acelei persoane intreaga ta viata; sa-i dai totul,  sa sacrifici totul pentru ea ! Asta nu se explica, se simte. Ai  intalnit-o in vise. [...] In sfarsit, e langa tine, comoara dupa care atat ai umblat; straluceste, scanteiaza. Totusi, inca te indoiesti, nu indraznesti sa crezi, ramai orbit ca atunci cand iesi din intuneric si dai cu ochii de lumina.”

“Dupa moartea cuiva exista intotdeauna un fel de uluiala care pune stapanire pe toate, atat e de greu sa intelegi cum se iveste din neant si sa o crezi.”

Gustave Flaubert – “Madame Bovary”

Paul Auster – In tara ultimelor lucruri

Fragmente

“Lucrul esential e sa nu devii imun. Pentru ca obisnuinta e fatala. Chiar daca e a mia oara, trebuie sa intampini fiecare lucru ca si cand nu l-ai fi cunoscut niciodata. Ceea ce e aproape imposibil, imi dau seama, dar e regula numarul 1.”

“Dureaza mult timp ca o lume sa dispara, mult mai mult decat ai crede. Vietile continua sa fie traite si fiecare dintre noi ramane martorul propriei sale mici drame. [...] Lasa totul sa dispara si apoi sa vedem ce ramane. Poate asta e cea mai interesanta intrebare: sa vedem ce se intampla dupa ce nu a mai ramas nimic si daca vom supravietui acestei incercari.”

“Nu te gandi niciodata la nimic, spunea ea. Fa-te una cu strada si prefa-te ca trupul tau nu exista. Lasa reflectiile, lasa bucuria sau tristetea; lasa tot, mai putin strada, goleste-te pe dinauntru, concentraza-te numai la urmatorul pas pe care o sa il faci.”

“Contrar a ceea ce ai putea crede, faptele nu sunt reversibile. Doar pentru ca reusesti sa intrii, asta nu inseamna ca vei mai putea si sa iesi. Intrarile nu devin iesiri si n-ai nicio garantie ca usa pe care ai intrat acum un minut va mai fi acolo daca te intorci sa o cauti.”

“Asa incepe totul, oricat m-as stradui. Cuvintele imi vin numai atunci cand incep sa cred ca le-am pierdut iremediabil, in momentul in care ajung la disperarea ca n-o sa le mai scot niciodata la lumina. [...] Povestea incepe si se opreste, inainteaza apoi se pierde, iar intre fiecare cuvant si urmatorul, cate taceri si cuvinte scapa si dispar definitiv.”

Paul Auster – “In tara ultimelor lucruri”