Cine ştie dacă nu aşa e cel mai bine

“Lumina tremurătoare a obrazului şi a buzelor şi umiditatea solemnă a ochilor transformă viaţa într-un port în care popoarele pleacă în larg fără destinaţie, transportând nu oameni, ci despărţiri.” (Emil Cioran)

de fiecare dată când mă laşi singură şi pleci, mă uit după tine ca să te văd îndepărtându-te. e ciudat cum tocmai oamenii care îţi promit că vor fi lângă tine şi te vor iubi necondiţionat sunt cei care pleacă şi atunci tu nu mai ştii cine eşti fără ei. şi durerea care te încearcă nu poate fi descrisă sub nicio formă. şi nu există niciun alt remediu pentru o inimă frântă decât curajul de a merge mai departe şi de a lipi la loc bucăţile, încercând să pari puternic şi să îţi spui că în viaţă nu există eşecuri, există doar lecţii. şi chiar atunci când plângi şi te întrebi unde ai greşit şi unde s-a bifurcat drumul vostru împreună, să te forţezi să crezi că totul s-a întâmplat cu un motiv pe care îl vei afla mai târziu, când vei simţi încă o dată cum e să fi fericit.

Ever had one of those days when you just couldn’t win ?

Nu ştiu de ce scriu aici; am început postarea asta de vreo patru ori: am pus întrebări, am încercat să dau răspunsuri sau să spun poveşti. Dar adevărul e că nu e niciun fel potrivit în care aş putea să scriu asta. Adevărul e că sunt atât de plină de toate încât am nevoie, pur şi simplu, să mă revărs în cuvinte. Dacă aş putea, le-aş striga, nu le-aş scrie sau le-aş fabrica din sticlă şi le-aş sparge de trotuare, aşa cum spargi vazele de flori pe care nu le mai vrei.  Sau le-aş rupe, ca pe nişte cartoane vechi.

Mi-e frică. Mi-e frică de faptul că tot ceea ce ştiu acum s-ar putea schimba. Mi-e frică de alegerile mele şi de consecinţele lor şi mi-e frică să nu trebuiască să renunţ la ceea ce cândva mă făcea fericită. Mi-e frică de faptul că am ajuns să îmi teoretizez sentimentele în postarea asta care nu sunt sigură dacă îmi face mai mult rău decât bine.
Mă uit înapoi şi realizez că toate poveştile mele despre iubire se sfârşesc la fel, unul dintre ei pleacă ştiind că aşa e mai bine. Şi îmi dau seama că e mult mai uşor să scrii, decât să trăieşti şi mi-e frică să nu ajung să fiu un personaj din propriile mele poveşti.

Mi-ar plăcea să ştiu ce să fac. Mi-ar plăcea să ştiu cum o să învăţ să trăiesc din nou, altfel, cu toate că va trebui să privesc şi înapoi, din când în când. Mi-ar plăcea să ştiu că o să fie bine, chiar dacă acum nu pare, absolut deloc.

Mi-ar plăcea să ştiu că ţi-e dor de mine. Şi aş vrea să nu mai am atât de multă nevoie de tine; ar fi atât de uşor.

Îmi va fi dor

orice s-ar întâmpla, viaţa merge înainte. indiferent de situaţie. poţi să fii în pragul morţii şi vecinul tău tot îşi va cumpăra maşina aceea albastră la care visează de câţiva ani. lumea nu se învârte în jurul tău. niciodată. o poţi schimba, o poţi influenţa, dar nu poţi opri cursul implacabil al timpului. cu tine sau fără tine, oricât de trist ar suna, viaţa merge înainte. ştii asta, o ştiu şi eu foarte bine şi totuşi, undeva acolo, înlăuntrul meu, mi-e greu să o înţeleg. să înţeleg cum timpul îşi poate păstra mişcările constante, atunci când pâmântul ţi se prăbuşeşte de sub picioare. dar, până la urmă, eşti de unul singur, indiferent de câţi oameni ai avea în jur. eşti doar tu împotriva lumii şi ea îţi poate fi ori prietenă, ori duşmană.

n-am mai scris de mult aici şi nici n-am mai simţit nevoia. cumva, fără să îmi dau seama, viaţa mea a pornit-o pe un drum nou, care îşi are propria voce şi pe care eu nu mai simt nevoia să o pun în cuvinte. zilele mele sunt liniştite, uneori monotone, aş putea spune; nu sunt plină de o fericire de nedescris şi nici nu îmi vine să iau viaţa de piept ca să îi aud inima cum bate. sunt pur şi simplu liniştită, plină de o linişte care nu promite nimic, dar care e constantă, stă în mine fără să scoată vreun zgomot şi mă face să vreau să merg înainte. nu am planuri, poate pentru prima dată în viaţa mea, nu am niciun plan. trăiesc, pur şi simplu trăiesc şi asta mă face să fiu mulţumită. nu fericită, ci mulţumită. poate te întrebi care-i diferenţa. ei bine, mulţumirea e mai simplă, cu fericirea lucrurile sunt mai complicate, căci e greu de prins, crezi că o ai şi apoi îţi scapă şi nici nu ştii unde s-a dus.

un bun prieten m-a întrebat, acum o bucată bună de timp, când am fost fericită. ei bine, oricât de clişeic ar suna, am fost fericită când am realizat că iubesc, am fost fericită atunci când am înţeles că pot, că propria mea capacitate de a putea e nemărginită, atunci când am reuşit să mă fac să fiu mândră de mine însămi. am fost fericită atunci când am înţeles că am dreptul să fiu fericită. şi aş fi fost cea mai fericită dacă prietenul meu, cel care mi-a dat leapşa asta, ar fi putut să citească ce am scris eu aici. şi ar fi putut să o citească, dacă eu aş fi făcut-o la timp. de ce amânăm mereu lucrurile care nu ni se par atât de importante ? şi de ce ele, până la urmă, se dovedesc a fi incredibil de însemnate atunci când e prea târziu ? o să îmi fie dor de tine, Mihai; regret că n-am apucat să ne ducem la bun sfârşit proiectul poveştilor spuse de copaci, să te văd jucând într-o piesă de teatru, să împărţim idei şi citate şi bloguri sau să povestim cu orele despre nimicuri. îmi va fi dor de tine, Mihai.

nu ştiu când voi mai scrie aici. poate va fi mâine, poate peste trei-patru zile, poate peste săptămâni sau luni sau peste câteva ore sau oricând ceva din mine va simţi nevoia să îşi găsească liniştea cu ochii în monitor şi cu gândurile aiurea, tastând.

cum de lucrurile se schimbă într-un fel atât de…straniu ? de azi pe mâine nimic nu pare nou şi apoi, când priveşti înapoi, realizezi că totul e diferit. ce se întâmplă ? ce se întâmplă şi de ce ?

îmi va fi dor de tine, Mihai. şi sper că citeşti asta, acolo unde eşti, pentru că mi-aş dori tare mult să o faci.

Nu despre plecare, ci despre a putea pleca

e ceva ciudat cu gările. îţi dau impresia înşelătoare că poţi să vii şi să pleci oricând vrei. păcat că nu există câte un tren pentru fiecare destinaţie. niciodată n-o să existe. cel puţin la noi în niciun caz. nicăieri, nu doar la noi. aş putea să stau o săptămână pe un peron şi să mă uit la oamenii care vin şi care pleacă; să mă uit la feţele celor care urcă în trenuri şi să le citesc pe feţe aşteptările. acolo o să fie mai bine. mai cald. o să fiu mai aproape. sau mai departe. sau mai fericit. şi cu celălalt ochi să îi privesc pe cei care coboară şi să înţeleg dacă au găsit în altă parte ceea ce căutau.

e ceva aparte în a te trezi înaintea unui răsărit. dai draperia la o parte – doar un pic – şi prin ochiul ăla descoperit de geam vezi cum se luminează, cum soarele înghite toată întunecimea şi lasă loc unei zile noi. unei zile noi în care oamenii vin şi pleacă de pe un peron oarecare. de mâine, niciunul dintre ei nu ştie ce va fi. poate se vor urca în alt tren, într-o continuă căutare sau poate vor goni în picioarele goale pe asfalturi încinse, ţipând ca nişte copii, renunţând la şinele de tren în favoarea zgomotoaselor şosele. sau poate se vor întoarce, poate vor reveni acasă, poate îşi vor găsi acel acasă după care au tânjit atâta timp şi pe care până acum îl iubeau doar fragmentar şi îl vor îmbrăţisa cu ambele braţe, strângându-l la piept cu putere.

e ceva ciudat cu gările. îţi dau impresia înşelătoare că poţi să vii şi să pleci oricând vrei. dar poţi, poţi să faci tot ce vrei. nu poţi. ba da. ba nu. ai impresia, doar. niciodată nu poţi să faci tot ce vrei. ştii de ce ? pentru că, la un moment dat, poate nu mai ai la ce să te întorci.

cred că cu toţii am încercat să creştem mult prea repede. poate asta e problema noastră, cine ştie.
cine ştie.

Liniştea camerei care nu te lasă să dormi

uneori mă trezesc nopţile ca să ascult liniştea ce nu mă lasă să dorm. îşi încolăceşte braţele în jurul meu, mă strânge şi mă ţine trează să aştept ziua, ca un rătăcit care nu are voie să adoarmă ca să nu piardă trenul.
se mai întâmplă ca în unele dăţi să aud lătratul unui câine solitar sau alarma gălăgioasă a unei maşini care sfidează noaptea. sau bătăile inimii mele care nu are somn sau ticăitul neîntrerupt al ceasului de pe perete. şi dacă ascult cu atenţie, se întâmplă uneori să aud chiar şi foşnetul aşternuturilor sau poveştile tăcute ale mobilelor. şi câteodată ele alungă liniştea camerei, adâncă şi copleşitoare. am impresia de multe ori că în atâta linişte îţi poţi auzi gândurile, aiurerile, cum îţi curge sângele prin vine, ideile despre toate lucrurile care îţi vin în minte la ora aia târzie, despre cum ai fi vrut să plouă sau despre cum ţi-ai pierdut timpul cu un film nereuşit, despre cum nu te-a sunat sau despre cum ai fi vrut să porţi cămaşa cea nouă mâine, dar ai uitat să o calci, despre cum ţi-ai dori să ai banii de un bilet de avion lipsit de destinaţie, despre cum ţi-ar trebui un weekend numai pentru tine, despre cum trec zilele şi parcă nici nu le simţi, despre ce faci după ce treci şi de noaptea asta; şi aici te opreşti, niciun gând nu e mai presus de ăsta. şi oftezi când îţi dai din nou seama câtă linişte te apasă.

liniştea camerei care nu te lasă să dormi.

They say that endings are simply new beginnings

mă apropii de un sfârşit.
de capătul unui drum. şi am uzat o pereche bună de pantofi.

dar pentru că viaţa merge întotdeauna înainte (that’s what they say, isn’t it ?), sfârşitul ăsta va fi începutul unui nou drum; un drum de la care nu ştiu la ce să mă aştept, dar care promite multe. şi nu ştiu ce va fi mai încolo, nimeni nu ştie, dar trebuie să fiu curajoasă şi să mă aştept la ce e mai bun.

viaţa mea e complicată momentan. there you go, i said it. şi nu cu probleme mărunte şi frustrări, nici cu dimineţi de păr prost sau dezamăgiri trecătoare. am impresia, acum, mai bine ca niciodată, că pe măsură ce trece timpul lucrurile se complică tot mai mult. ei bine, da, am crescut. şi din păcate nu m-a întrebat nimeni dacă mi-am dorit asta – m-am trezit pur şi simplu într-o dimineaţă şi m-am simţit mai bătrână şi mai responsabilă.
când ajungi în punctul în care sunt lucruri pe care trebuie să le faci şi multe altele pe care trebuie să le accepţi aşa cum sunt şi nu e nimeni care să o facă în locul tău, realizezi că, undeva în tine, ştiai mereu că se va ajunge aici. doar că nu credeai că atât de devreme. şi n-ai de ales, uite că de data asta pur şi simplu nu ai de ales. şi n-ai decât să dai tot ce ai mai bun din tine, să iei decizii înţelepte, de om mare şi să speri că rezultatul va fi aşa cum ţi-ai dorit. şi speră. tu te-ai crezut mereu un norocos, lucrurile de genul ăsta nu ţi se pot întâmpla tocmai ţie şi chiar dacă sunt aici şi le simţi şi ele te cuprind şi te îneacă, tu încă speră, speră că se vor linişti apele şi va fi mai bine.

mă apropii de un sfârşit. încă nu ştiu câte capete are, dar sper să nu mă înghită de tot.

În bucăţi

miroase a ploaie. a ploaie şi a dimineţi străine şi scurte, cu un mic dejun fugar, nesomn şi multe, multe planuri. m-am săturat de planuri mari.

uite, pe vremuri, când dădeam la o parte perdeaua şi priveam pe fereastră, vedeam câţiva corcoduşi. în zilele de vară, de obicei după ce se însera, o mână de copii obişnuia să vină aici, să se agaţe şi să tragă de crengi şi să ronţăie corcoduşele la care puteau ajunge. acum nu mai sunt, cineva i-a tăiat şi când dau perdeaua la o parte şi privesc înainte, văd doar un bloc înalt şi portocaliu, cu geamuri cu rame albe care ascund în spatele lor chipuri bătrâne şi măşti. multe lucruri se duc aşa cum s-au dus corcoduşii mei şi te trezeşti că rămâi, într-o zi, pe neaşteptate, cu o panoramă tristă şi veche în faţa ochilor. cu o imagine care nu îţi exprimă mai nimic.
nu ştiu ce să mai fac cu timpul meu, cum să îl împart, în câte bucăţi să îl tai şi cum să acopăr cu el toate părţile lipsă din mine. am obosit, mi-e frică să nu pierd, mi-e frică să nu cad. nu mai fac promisiuni nimănui, acum abia reuşesc să îmi fac promisiuni mie însămi şi abia reuşesc să mă ţin de ele.

uite, martie n-a reuşit să fie primăvară, poate va fi aprilie, poate vor înflori copacii şi dincolo de tot zidul ăsta se va găsi o uşă. şi poate, când voi trece prin ea, îmi voi regăsi energia şi curajul. şi voi îmbrăţişa liniştea al cărei gust l-am uitat. n-am decât să aştept. şi să încerc şi să trag de mine din toate părţile până când o să mă doară şi o să mă pun pe picioare.

miroase a ploaie. măruntă şi rece.

On the other side of the world

unui foarte bun prieten. mi-e dor de tine.

Ai plecat de atâta timp şi eu nu reuşesc încă să vorbesc despre tine. Pentru că tu nu ai făcut ca ceilalţi, nu m-ai urât din priviri, n-ai trântit uşa la ieşire şi nu mi-ai spus că n-am să te mai văd niciodată. Nici nu ar fi fost necesar, realizasem lucrul ăsta de una singură. Tu ai plecat tăcut, ca şi când ţi-ai fi desenat cu creta sau cu unghiile de la mâna stângă un drum de care nu ştia nimeni şi când mă aşteptam mai puţin ai decis să-l urmezi.
Să te uit, zici ? Mi-e frică. Mi-e frică ca nu cumva atunci când îţi voi da drumul să uit, în acelaşi timp, şi de mine şi de toţi anii ăştia care acum îmi atârnă dureros de gene.
Ai plecat de atâta timp şi eu nu reuşesc încă să vorbesc despre tine. Sentimentele mele se scurg, anapoda, din mănunchiuri întregi de tăceri şi cuvintele îmi îngheaţă chiar înainte să apuc să le rostesc. Am impresia că am îmbătrânit câţiva ani buni într-o singură zi, dar asta nu poate să fie adevărat, pentru că atunci aş fi fost mai înţeleaptă şi paşii mei ar fi fost mai drepţi.

Împreună am scris o poveste frumoasă, poate cea mai frumoasă dintre toate. Un fel de roman sau de piesă de teatru cu actori care-şi transformă replicile în frânturi de viaţă. Sau poate, mai degrabă, un manual de supravieţuire sau un fel de ghid, intitulat în mod banal “Cum să-ţi trăieşti viaţa în zece paşi simplii” – dar banalul nostru lua mereu forma unui molipsitor firesc de a fi.

Poate că tu nu mai eşti, dar asta nu face ca povestea noastră să fie tristă, chiar deloc. Poate că noi am fost două personaje tragice ale proprilor noastre vieţi, dar istoria noastră e o adevărată fabrică de zâmbete. Amintirea ta a prins rădăcini în buzunarul stâng al sufletului meu şi de fiecare dată când încerc să o smulg de acolo, râde. Şi râd şi eu.

Ai plecat de atâta timp şi eu nu reuşesc să vorbesc despre tine pentru că nu e absolut nimic de spus. Căci pentru tine a venit ploaia şi eu n-am să te mai văd niciodată. Azi, acum, sunt mai conştientă de asta decât am fost vreodată.

Să o dai în bară din când în când, ca să zici că trăieşti

Întotdeauna am crezut că dorindu-mi “toată fericirea din lume” ar fi suficient; că sintagma asta le-ar cuprinde pe toate. Adică…ce ţi-ai putea dori mai mult ? Dar, aşa cum se întâmplă mereu, viaţa a avut grijă să îmi mai dea o lecţie gratuită şi am realizat că, oricât te-ai strădui, toată fericirea din lume nu îţi este, pur şi simplu, la îndemână.
Îmi place să cred că asta e o gândire realistă şi nu ideea sumbră a unui pesimist care sunt acum.

Pentru o bună perioadă de timp am fost mai fericită decât aş fi putut descrie în cuvinte. What happened ? What always happens: life. Şi aşa am ajuns să îmbrăţişez schimbarea. Şi să ajung la concluzia că nu voi putea avea niciodată toată fericirea din lume – nici n-aş avea ce face cu ea. În schimbul ei, aş prefera acea bucăţică de fericire care să mă ajute să merg mai departe şi care să îmi ofere iluzia că ţin soarele pe palme. Nu toată fericirea, doar o bucăţică din ea, bucăţica de care am nevoie. Şi pentru restul golurilor, aş vrea să am curaj şi să fac alegeri potrivite.

Întotdeauna am crezut că tot ce se întâmplă se întâmplă pentru un motiv şi că totul e aşa cum ar trebui să fie. Doar că, nu ştiu de ce, dar de data asta mă îndoiesc. Poate că sunt prea slabă sau mi-am pierdut curajul, cine ştie? Obişnuiam să citesc tot felul de lucruri care vorbeau despre regrete şi să îmi spun mândră, în sinea mea, că eu nu am niciunul. Felicitări mie, acum l-am câştigat pe primul.

Ştii ce mi-aş dori ? Pe o parte să pot da timpul înapoi şi să fac lucrurile mai cu cap. Pe cealaltă parte, mi-aş dori să pot da timpul înainte şi să ştiu ce va fi, dacă tot ce am făcut a meritat până la urmă. Dar probabil că aşa nu aş mai învăţa nimic şi, oare, nu ăsta e scopul ? Să o dai în bară, din când în când, ca să zici că trăieşti.

later edit: nu sunt slabă, doar că am uitat. am uitat cum e să te doară ceva înlăuntrul tău şi să nu ai un buton de oprire. am uitat.

Would you ?

I understand everyone will leave,

but I thought you would be with me,

watching them all come and go.

text.