dimineţi de ceai şi poezie

Brown Penny
by William Butler Yeats

I whispered, ‘I am too young,’
And then, ‘I am old enough’;
Wherefore I threw a penny
To find out if I might love.
‘Go and love, go and love, young man,
If the lady be young and fair.’
Ah, penny, brown penny, brown penny,
I am looped in the loops of her hair.

Oh, love is the crooked thing,
There is nobody wise enough
To find out all that is in it,
For he would be thinking of love
Till the stars had run away
And the shadows eaten the moon.
Ah, penny, brown penny, brown penny,

One cannot begin it too soon.

Să ştii că poţi

deunăzi mi-am scos inima din piept, am pipăit-o şi am constatat că e întreagă. bucăţile desprinse acum ceva timp le-am cusut la loc şi au prins rădăcini ca şi când n-ar fi fost rupte niciodată. am fost puternică în ultima vreme, am fost răbdătoare şi am iubit şi viaţa mea şi-a reluat mersul într-o linişte liniară pe care o aşteptasem de mult. învăţ câte ceva în fiecare zi şi acum ştiu cu siguranţă că nimic nu e perfect, că nu trebuie decât să ajungi la un acord cu tine însuţi şi să te adaptezi la ce ţi-a fost dat cât mai bine cu putinţă şi apoi lucrurile se vor aranja de la sine. viaţa are cursul ei propriu pe care şi-l urmează neclintită şi doar uneori, dacă eşti norocos şi suficient de îndrăzneţ, o poţi face să o ia pe la cotituri şi să prindă forma planurilor tale. e ca atunci când, deşi în sufletul tău aştepţi să vină primăvara, îţi laşi cizmele să ţi se afunde în zăpada înaltă şi zâmbeşti. oricum e doar o dată pe an.

Ar trebui să fie simplu

Georgianei şi vouă, tuturor.

Vreau să ştii că te înşeli. Iubirea n-ar trebui să fie un câmp de luptă.  Am crezut şi eu asta, mult timp, m-am hrănit cu iluzia că pentru o iubire extraordinară ai nevoie de eforturi mari. Dar nu e aşa, nu e deloc aşa. Iubirea ar trebui să fie simplă. Spun “ar trebui” pentru că ştiu că nu e, aproape niciodată. Iubirea n-ar trebui să fie teamă, îndoială, gelozie, durere, frământări, n-ar trebui ca ea să ne piardă şi să ne facă să ne mulţumim cu mai puţin decât merităm; n-ar trebui, la sfârşitul fiecărei zile, cu inima în bucăţi, să ajungem în braţele cuiva care nu ne merită şi să spunem: “am obosit, aici rămân”. Iubirea ar trebui să fie simplă. Am auzit de atâtea ori credinţa că “certurile sunt bune, ele dovedesc, ele apropie”. Dar certurile, contradicţiile, lacrimile, nu justifică nimic, ele nu apropie, ele nu ar trebui să fie o dovadă că cel de lângă tine ar fi dispus să lupte ca să te păstreze; nu fac decât să scoată în evidenţă toate disfuncţiile voastre, uneori ireparabile. Iubirea ar trebui să fie simplă. N-ar trebui să fie mai puţin decât ai nevoie şi cu siguranţă, n-ar trebui să fie un compromis. Dacă faci ceva, faci pentru că iubeşti, cu toată inima, fără să te clinteşti şi fără să ai impresia că trebuie să laşi de la tine. Iubirea ar trebui să fie simplă. Ar trebui să te trezeşti dimineaţă de dimineaţă cu certitudinea că cel de lângă tine te iubeşte pentru ceea ce eşti, că vede în tine ceva mai mult decât vezi tu însuţi şi, cel mai important, cu certitudinea că orice s-ar întâmpla, are să fie lângă tine. Iubirea nu trebuie să fie extraordinară ca să fie adevărată. Uită de micile neplăceri. Dacă un om îşi pune inima pe tavă  pentru tine, iubeşte-l şi nu-ţi fie teamă. Iubirea ar trebui să fie simplă. N-ar trebui să fie o veşnică reasigurare, o veşnică declaraţie. Mereu îl întrebi dacă te iubeşte, asta e tot ce vrei să ştii, dacă te mai iubeşte, nu iubirea în sine, ci certitudinea că iubirea e încă acolo, ca nişte baterii noi într-o lanternă.

Dar iubirea ar trebui să fie simplă. Problema e că suntem oameni. Ne place drama, ne plac încercările, ne complacem în situaţii pe care ar trebui să le lăsăm deoparte, am ajuns să fim atât de obişnuiţi cu proprii noştri demoni, încât acum îi vedem ca fiind ceva natural. Aici s-a produs ruptura, de fapt. Am încetat să vedem o relaţie ca fiind ceva sincer şi simplu. Iubirea ar fi trebuit să ne schimbe, nu noi să o distorsionăm pe ea.

De la început

Şi tu ştii că totul se termină, doar l-ai văzut plecând în toiul zilei, încărcându-şi valizele în portbagajul maşinii aceleia vechi, fără să se uite înapoi; doar ai văzut zăpada topindu-se şi nopţile trecând cu o închidere de pleoape şi copiii devenind omuleţi ridaţi dependenţi de cafea; doar ai văzut frunzele toamnei murind, inimi frângându-se şi anii trecând prin viaţa ta la fel ca ploile de vară.

La sfârşit de 2011, tu ştii că se termină. Dar mai ştii şi că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă ca să fie un an bun şi te-ai luptat cu toţi monştrii şi cu toate nălucile din tine şi din afară şi ai ajuns aici, pe pragul ăsta de timp, de unde poţi să o iei de la capăt. Tu ştii că se termină, dar ştii şi că fiecare sfârşit nu e decât un nou început, că fiecare parte din tine se va putea reinventa şi va putea să-şi scrie noi poveşti. Inima ta are o poveste şi mâinile tale, şi buzele şi părul şi genele şi paşii tăi, care te-au purtat aici, unde eşti astăzi.

Să nu-ţi fie frică. Eşti cel mai curajos om pe care îl cunosc. Vine un an nou, ninsori noi, alte ploi, alte raze de soare, alţi oameni, alte zâmbete şi un alt fel de muzică pentru sufletul tău. Dar să nu-ţi fie frică. Tu ştii că se termină, dar eşti copil mare acum.

La mulţi ani, 2012, adu-mi linişte şi putere de muncă şi eu voi fi cel mai fericit om pe care îl vei avea.

And then there was November

and then there was me.
şi zilele se sting şi trec şi nu mai rămâne nimic din ele, decât gustul ăla ciudat că puteai face mai mult cu timpul ce ţi-a fost dat. şi sunt străzile şi cănile cu ceai de struguri care au ajuns să îţi fie indispensabile şi mirosul de iarnă şi frigul. şi mai sunt dimineţile şi nopţile şi cojile de portocale împrăştiate pe masă, lângă cărţi pe care le-ai uitat, acum, de când ţi se cere să creşti. şi e dorul de lucruri vechi şi speranţa spre lucruri noi şi sunt oamenii şi decorul şi vântul şi porţii gigantice de spaghete şi de pâine prăjită şi e lumea, cu tot zbuciumul ei. şi mai eşti şi tu, ca un miez de nucă în coaja vieţii ăsteia care ţine strâns şi te face să visezi şi să speri şi să aluneci şi să cazi. şi mai e noiembrie.

i have high hopes for you, november.

Arta de a face multe cu puţin

Să-ţi desenezi chipul cu cretă pe pavajul unei străzi sau să te oglindeşti într-o apă limpede şi astfel să renaşti. Să iubeşti doar cu un ciot de inimă sau c-o jumătate de suflet şi astfel să zâmbeşti. Să vezi lumea cu un singur ochi, să auzi viaţa cu urechi bătrâne, să-ţi cânţi dorul fără glas, pe un portativ cu note mute şi astfel, astfel să devii om.

 

Să fii bun cu mine

Dragă Octombrie,

Mi-am adunat toate fricile şi le-am azvârlit departe, cu ochii închişi, ca să nu văd unde cad. I-am dat fiecăreia un nume, pe care l-am strigat din răsputeri atunci când am scăpat de ele. E mai uşor să îngropi ceva atunci când ştii cum să-i spui. Şi s-au dus, s-au dus aievea şi mi-au lăsat ochii limpezi şi inima uşoară.

Am citit “Muştele” lui Sartre ieri, o piesă de teatru absolut genială, despre libertate şi despre viaţă, despre cum “existenţa precede esenţa”, despre puterea alegerilor şi a credinţelor deşarte. Dacă am uita de toate, Octombrie, nu-i aşa că am fi liberi ? Dacă nu ne-ar păsa de soartă şi de lume, dacă nu ne-ar păsa dacă ne acoperă zăpezile sau se revarsă curcubee peste noi, nu-i aşa că toate ar fii mai simple ? Greutatea cerului n-ar cântări deasupra noastră nici cât o aripă de pasăre şi masca noastră n-ar înfăţişa decât surâsuri.

În curând au să vină ploile. Nimic nu arată asta, dar eu o simt în oase şi în firele de păr. Am uitat cum arată ploile, Octombrie; parcă de mult n-a mai tunat şi nu s-au mai descărcat norii de deasupra şi nu mi-am mai udat pantofii prin băltoace. Parcă a fost de mult când m-am întors acasă cu părul ud şi braţele reci şi m-am rugat să vină soare. Sau greşesc ? Nu, a fost de mult, aşa pare.

În curând pornesc la drum. Un drum nou, de care nu mă tem, dar mă simt obosită şi sper să nu fac greşeli.  Ce tot spun ? Normal că am să fac, fir-ar să fie. Dar nu mă pot condamna, niciunul nu mă poate condamna, căci sunt om şi nu sunt Oreste, sunt Electra şi simt şi plâng şi mă căiesc şi tot ce pot spera e să mă iert pentru tot ce fac şi ce nu fac; pentru tot ce spun şi ce nu spun; pentru tot ce vreau şi ce nu vreau. Pentru tot ce sunt şi ce nu sunt…

E vară indiană, Octombrie, cum suporţi ? Cum suporţi să ne laşi fără geci şi pulovere, să ne laşi să zburdăm în tricouri imprimate cu flori tocmai acum ? Să ne laşi să râdem, în loc să ne ocărâm soarta gonind prin ploi şi prin frig.

Uite, e noapte. S-au aprins luminile pe străzi şi ştiu că e vremea să merg şi să dorm. Să merg şi să dorm, în loc să număr stele sau visuri pe tavan. Mă întreb câte lucruri pierd atunci când clipesc – 4000 de întreruperi pe oră, pentru ca ochii să se cureţe şi să o ia de la capăt cu privitul. Pentru acelaşi imagini, mereu şi mereu.

Am să închei acum, acum cât mai pot. Nu te rog multe, nu îţi cer câmpii întinse şi nici valuri de soare peste mine, nici muzică din colţuri sau să îmi scoţi în cale drumuri fără gropi; nu-ţi cer să mă păzeşti şi nici să nu-mi dai ce crezi tu că nu pot duce. Atât îţi cer, Octombrie: fii bun cu mine.
Să fii bun cu mine.

Cu drag, aceeaşi.

Ever had one of those days when you just couldn’t win ?

Nu ştiu de ce scriu aici; am început postarea asta de vreo patru ori: am pus întrebări, am încercat să dau răspunsuri sau să spun poveşti. Dar adevărul e că nu e niciun fel potrivit în care aş putea să scriu asta. Adevărul e că sunt atât de plină de toate încât am nevoie, pur şi simplu, să mă revărs în cuvinte. Dacă aş putea, le-aş striga, nu le-aş scrie sau le-aş fabrica din sticlă şi le-aş sparge de trotuare, aşa cum spargi vazele de flori pe care nu le mai vrei.  Sau le-aş rupe, ca pe nişte cartoane vechi.

Mi-e frică. Mi-e frică de faptul că tot ceea ce ştiu acum s-ar putea schimba. Mi-e frică de alegerile mele şi de consecinţele lor şi mi-e frică să nu trebuiască să renunţ la ceea ce cândva mă făcea fericită. Mi-e frică de faptul că am ajuns să îmi teoretizez sentimentele în postarea asta care nu sunt sigură dacă îmi face mai mult rău decât bine.
Mă uit înapoi şi realizez că toate poveştile mele despre iubire se sfârşesc la fel, unul dintre ei pleacă ştiind că aşa e mai bine. Şi îmi dau seama că e mult mai uşor să scrii, decât să trăieşti şi mi-e frică să nu ajung să fiu un personaj din propriile mele poveşti.

Mi-ar plăcea să ştiu ce să fac. Mi-ar plăcea să ştiu cum o să învăţ să trăiesc din nou, altfel, cu toate că va trebui să privesc şi înapoi, din când în când. Mi-ar plăcea să ştiu că o să fie bine, chiar dacă acum nu pare, absolut deloc.

Mi-ar plăcea să ştiu că ţi-e dor de mine. Şi aş vrea să nu mai am atât de multă nevoie de tine; ar fi atât de uşor.

i make it happen

încerc să schimb ceva. nimic profund, nimic în adâncime, totul se desfăşoară la suprafaţă. M. zice că e un fel de criză a vârstei şi pune asta pe seama maturizării şi a intrării la facultate. Eu cred că e doar o fază în care m-am plictisit de propriul sine şi încerc să mă reinventez. Eu, cea care nu purtam rochii, am acum o colecţie frumuşică de care sunt mândră peste măsură, am început să beau suc de piersici, în loc de obişnuitul nectar de portocale roşii, mi-am luat nişte cercei cu fundiţe albe pe care A. îi consideră ciudaţi, nu mai dorm peste ora 10, am dat deoparte – pentru moment – literatura franceză şi am trecut la cea spaniolă, mi-am cumpărat o floare în ghiveci pe care am numit-o Rosie ( e albă, dar cui îi pasă ) şi am demarat un plan genial prin care intenţionez să economisesc mai mulţi bani. Şi mă simt bine, al naibii de bine. Arăt frumos în rochii, m-aş putea obişnui cu sucul de piersici, ador cerceii ăia ciudaţi, am dimineţi mai lungi, îmi place Isabel Allende, Rosie n-a murit încă şi banii se strâng.

cu moderaţie, schimbarea e bună. la fel ca vinul şi berea.

Spre soare, deci

zile ca asta, pline de soare şi de linişte, în care cunoşti oameni pe care nu te-ai fi aşteptat să îi cunoşti vreodată. un băieţel de vreo cinci ani, pasionat de fântânile cu cumpănă, un englez frumos care îţi cere îndrumări şi o bătrânică care îţi vorbeşte despre viaţa ei cu patos şi zâmbeşte fericită privind înapoi. şi fără să îţi dai seama, te umplii de un sentiment plăcut de împăcare, de calm, de linişte, după ce aflii frânturi din poveştile lor şi realizezi că acum sunt parte din tine şi că tu, cu toate că poate nu îşi vor mai aminti de tine vreodată, eşti parte din ei.

zile ca asta, pline de soare, în care încerci să iei cele mai bune decizii şi să faci cele mai înţelepte lucruri.

foto.

Îmi va fi dor

orice s-ar întâmpla, viaţa merge înainte. indiferent de situaţie. poţi să fii în pragul morţii şi vecinul tău tot îşi va cumpăra maşina aceea albastră la care visează de câţiva ani. lumea nu se învârte în jurul tău. niciodată. o poţi schimba, o poţi influenţa, dar nu poţi opri cursul implacabil al timpului. cu tine sau fără tine, oricât de trist ar suna, viaţa merge înainte. ştii asta, o ştiu şi eu foarte bine şi totuşi, undeva acolo, înlăuntrul meu, mi-e greu să o înţeleg. să înţeleg cum timpul îşi poate păstra mişcările constante, atunci când pâmântul ţi se prăbuşeşte de sub picioare. dar, până la urmă, eşti de unul singur, indiferent de câţi oameni ai avea în jur. eşti doar tu împotriva lumii şi ea îţi poate fi ori prietenă, ori duşmană.

n-am mai scris de mult aici şi nici n-am mai simţit nevoia. cumva, fără să îmi dau seama, viaţa mea a pornit-o pe un drum nou, care îşi are propria voce şi pe care eu nu mai simt nevoia să o pun în cuvinte. zilele mele sunt liniştite, uneori monotone, aş putea spune; nu sunt plină de o fericire de nedescris şi nici nu îmi vine să iau viaţa de piept ca să îi aud inima cum bate. sunt pur şi simplu liniştită, plină de o linişte care nu promite nimic, dar care e constantă, stă în mine fără să scoată vreun zgomot şi mă face să vreau să merg înainte. nu am planuri, poate pentru prima dată în viaţa mea, nu am niciun plan. trăiesc, pur şi simplu trăiesc şi asta mă face să fiu mulţumită. nu fericită, ci mulţumită. poate te întrebi care-i diferenţa. ei bine, mulţumirea e mai simplă, cu fericirea lucrurile sunt mai complicate, căci e greu de prins, crezi că o ai şi apoi îţi scapă şi nici nu ştii unde s-a dus.

un bun prieten m-a întrebat, acum o bucată bună de timp, când am fost fericită. ei bine, oricât de clişeic ar suna, am fost fericită când am realizat că iubesc, am fost fericită atunci când am înţeles că pot, că propria mea capacitate de a putea e nemărginită, atunci când am reuşit să mă fac să fiu mândră de mine însămi. am fost fericită atunci când am înţeles că am dreptul să fiu fericită. şi aş fi fost cea mai fericită dacă prietenul meu, cel care mi-a dat leapşa asta, ar fi putut să citească ce am scris eu aici. şi ar fi putut să o citească, dacă eu aş fi făcut-o la timp. de ce amânăm mereu lucrurile care nu ni se par atât de importante ? şi de ce ele, până la urmă, se dovedesc a fi incredibil de însemnate atunci când e prea târziu ? o să îmi fie dor de tine, Mihai; regret că n-am apucat să ne ducem la bun sfârşit proiectul poveştilor spuse de copaci, să te văd jucând într-o piesă de teatru, să împărţim idei şi citate şi bloguri sau să povestim cu orele despre nimicuri. îmi va fi dor de tine, Mihai.

nu ştiu când voi mai scrie aici. poate va fi mâine, poate peste trei-patru zile, poate peste săptămâni sau luni sau peste câteva ore sau oricând ceva din mine va simţi nevoia să îşi găsească liniştea cu ochii în monitor şi cu gândurile aiurea, tastând.

cum de lucrurile se schimbă într-un fel atât de…straniu ? de azi pe mâine nimic nu pare nou şi apoi, când priveşti înapoi, realizezi că totul e diferit. ce se întâmplă ? ce se întâmplă şi de ce ?

îmi va fi dor de tine, Mihai. şi sper că citeşti asta, acolo unde eşti, pentru că mi-aş dori tare mult să o faci.

Nu despre plecare, ci despre a putea pleca

e ceva ciudat cu gările. îţi dau impresia înşelătoare că poţi să vii şi să pleci oricând vrei. păcat că nu există câte un tren pentru fiecare destinaţie. niciodată n-o să existe. cel puţin la noi în niciun caz. nicăieri, nu doar la noi. aş putea să stau o săptămână pe un peron şi să mă uit la oamenii care vin şi care pleacă; să mă uit la feţele celor care urcă în trenuri şi să le citesc pe feţe aşteptările. acolo o să fie mai bine. mai cald. o să fiu mai aproape. sau mai departe. sau mai fericit. şi cu celălalt ochi să îi privesc pe cei care coboară şi să înţeleg dacă au găsit în altă parte ceea ce căutau.

e ceva aparte în a te trezi înaintea unui răsărit. dai draperia la o parte – doar un pic – şi prin ochiul ăla descoperit de geam vezi cum se luminează, cum soarele înghite toată întunecimea şi lasă loc unei zile noi. unei zile noi în care oamenii vin şi pleacă de pe un peron oarecare. de mâine, niciunul dintre ei nu ştie ce va fi. poate se vor urca în alt tren, într-o continuă căutare sau poate vor goni în picioarele goale pe asfalturi încinse, ţipând ca nişte copii, renunţând la şinele de tren în favoarea zgomotoaselor şosele. sau poate se vor întoarce, poate vor reveni acasă, poate îşi vor găsi acel acasă după care au tânjit atâta timp şi pe care până acum îl iubeau doar fragmentar şi îl vor îmbrăţisa cu ambele braţe, strângându-l la piept cu putere.

e ceva ciudat cu gările. îţi dau impresia înşelătoare că poţi să vii şi să pleci oricând vrei. dar poţi, poţi să faci tot ce vrei. nu poţi. ba da. ba nu. ai impresia, doar. niciodată nu poţi să faci tot ce vrei. ştii de ce ? pentru că, la un moment dat, poate nu mai ai la ce să te întorci.

cred că cu toţii am încercat să creştem mult prea repede. poate asta e problema noastră, cine ştie.
cine ştie.

We all need a home, don’t we ?

trei pisoi aristocraţi caută o casă.
nu cer mult, doar câte o porţie zilnică de iubire şi nişte atenţie şi promit în schimb că îţi vor fi cei mai buni prieteni.

 

pentru oricine e interesat, vă rog sa ma anunţaţi cât mai curând.
căci cine ştie dacă fericirea nu e pur şi simplu o cană cu ceai şi un pisoi care îţi doarme în braţe ?

Liniştea camerei care nu te lasă să dormi

uneori mă trezesc nopţile ca să ascult liniştea ce nu mă lasă să dorm. îşi încolăceşte braţele în jurul meu, mă strânge şi mă ţine trează să aştept ziua, ca un rătăcit care nu are voie să adoarmă ca să nu piardă trenul.
se mai întâmplă ca în unele dăţi să aud lătratul unui câine solitar sau alarma gălăgioasă a unei maşini care sfidează noaptea. sau bătăile inimii mele care nu are somn sau ticăitul neîntrerupt al ceasului de pe perete. şi dacă ascult cu atenţie, se întâmplă uneori să aud chiar şi foşnetul aşternuturilor sau poveştile tăcute ale mobilelor. şi câteodată ele alungă liniştea camerei, adâncă şi copleşitoare. am impresia de multe ori că în atâta linişte îţi poţi auzi gândurile, aiurerile, cum îţi curge sângele prin vine, ideile despre toate lucrurile care îţi vin în minte la ora aia târzie, despre cum ai fi vrut să plouă sau despre cum ţi-ai pierdut timpul cu un film nereuşit, despre cum nu te-a sunat sau despre cum ai fi vrut să porţi cămaşa cea nouă mâine, dar ai uitat să o calci, despre cum ţi-ai dori să ai banii de un bilet de avion lipsit de destinaţie, despre cum ţi-ar trebui un weekend numai pentru tine, despre cum trec zilele şi parcă nici nu le simţi, despre ce faci după ce treci şi de noaptea asta; şi aici te opreşti, niciun gând nu e mai presus de ăsta. şi oftezi când îţi dai din nou seama câtă linişte te apasă.

liniştea camerei care nu te lasă să dormi.

Tot înainte

…at everything. at every little shit.
de toate dramele care nu ne lăsau să dormim şi pentru care ne frământam de parcă ar fi fost sfârşitul lumii. de toate concepţiile noastre despre viaţă, de toate problemele pe care ni le făceam singuri, de toate ideile trecătoare care ni se păreau că ne definesc atât de bine. de toate lacrimile vărsate pentru oameni care atunci nu vor mai însemna nimic pentru noi şi pentru toate momentele care aveau să treacă orice am fi făcut, de toate clipele în care ne-am îndoit de noi înşine şi în care credeam că nu vom răzbi, de toate zilele care ne doream să treacă pentru că păreau prea grele de suportat, de toate greutăţile care păreau să ne sufoce. vom râde de noi înşine, de tinereţea noastră atât de fragilă şi de naivă şi de inimile noastre atât de uşor de zdrobit.
şi, privind înapoi, confruntaţi cu alte drame şi copleşiţi de alte tragedii, ne vom aminti de dimineţile acelea în care credeam că nu mai putem merge înainte şi că nu vom reuşi în niciun fel, dar totuşi am făcut-o. şi vom râde din nou, gândindu-ne că am supravieţuit de atâtea ori. dacă atunci da, acum de ce nu? şi viaţa îşi va relua cursul şi noi, o dată cu ea, vom rămâne aceiaşi copii mari, speriaţi dar înţelepţi, însetaţi de miracole.

when you’re young, every tragedy seems like the end of the world. but it’s just the beginning.

They say that endings are simply new beginnings

mă apropii de un sfârşit.
de capătul unui drum. şi am uzat o pereche bună de pantofi.

dar pentru că viaţa merge întotdeauna înainte (that’s what they say, isn’t it ?), sfârşitul ăsta va fi începutul unui nou drum; un drum de la care nu ştiu la ce să mă aştept, dar care promite multe. şi nu ştiu ce va fi mai încolo, nimeni nu ştie, dar trebuie să fiu curajoasă şi să mă aştept la ce e mai bun.

viaţa mea e complicată momentan. there you go, i said it. şi nu cu probleme mărunte şi frustrări, nici cu dimineţi de păr prost sau dezamăgiri trecătoare. am impresia, acum, mai bine ca niciodată, că pe măsură ce trece timpul lucrurile se complică tot mai mult. ei bine, da, am crescut. şi din păcate nu m-a întrebat nimeni dacă mi-am dorit asta – m-am trezit pur şi simplu într-o dimineaţă şi m-am simţit mai bătrână şi mai responsabilă.
când ajungi în punctul în care sunt lucruri pe care trebuie să le faci şi multe altele pe care trebuie să le accepţi aşa cum sunt şi nu e nimeni care să o facă în locul tău, realizezi că, undeva în tine, ştiai mereu că se va ajunge aici. doar că nu credeai că atât de devreme. şi n-ai de ales, uite că de data asta pur şi simplu nu ai de ales. şi n-ai decât să dai tot ce ai mai bun din tine, să iei decizii înţelepte, de om mare şi să speri că rezultatul va fi aşa cum ţi-ai dorit. şi speră. tu te-ai crezut mereu un norocos, lucrurile de genul ăsta nu ţi se pot întâmpla tocmai ţie şi chiar dacă sunt aici şi le simţi şi ele te cuprind şi te îneacă, tu încă speră, speră că se vor linişti apele şi va fi mai bine.

mă apropii de un sfârşit. încă nu ştiu câte capete are, dar sper să nu mă înghită de tot.

Nu mai e timp

prin geamul meu nu se văd decât nişte frânturi de dimineaţă. totul pare înţepenit, frânt, copleşit de liniştea tipică a unei zile care nu promite nimic. e devreme, încă, e atât de devreme încât parcă nici n-am realizat că e sâmbătă. zilele nu mai au nicio importanţă. totul se desfăşoară într-o ordine prestabilită, faci ce trebuie să faci fără să te laşi pradă nebuniei sau să dai cu palma în masă şi să spui că astăzi ai să fugi de-aici. nu, o iei uşor, ca atunci când abia ai învăţat să mergi, atât de uşor încât numele zilelor nu mai face nicio diferenţă.
am cumpărat un ceai nou, acum o săptămână; pe eticheta lui scrie, mare şi frumos, că ar fi ceai de toamnă. de când l-am luat, numai plouă. ar trebui să încerc unul de primăvară, poate aşa se arată soarele, măcar prin gaura cheii, dacă prin fereastra mea mare nu vrea.
e devreme, încă, suficient de devreme ca să îţi aduci aminte că e sâmbătă şi să îţi promiţi ţie însuţi câte ceva. suficient de devreme ca să deschizi larg ochii şi să îmbrăţişezi ziua fugar, să alergi în cercuri, să pătezi foile cu cerneală, e suficient de devreme ca să îţi înlocuieşti aricii cu nişte cochilii de melc şi să dai la o parte noaptea, însingurată şi mincinoasă, chiar dacă tot la ea o să te întorci.

e dificil, e dificil să pendulezi între azi şi mâine, între zile ale căror nume nu-l mai ştii, între ore care par ori prea imediate, ori prea târzii; dar tu ştii, înlăuntrul tău, adânc de tot, acolo unde e linişte şi cald, că merită. că toate astea merită. de ce ? greu de spus. ridici din umeri, râzi fără zgomot şi sorbi din ceaşca cu ceai. hai, deja se face târziu.

We don’t remember days, we remember moments – Ssspania: the sequel

după un an întreg, ne-am văzut din nou. nu mi s-a părut schimbat, doar cu puţin mai înalt şi un pic mai matur. în rest, acelaşi copil blond, cu ochi albaştri şi accent englezesc perfect pe care mi-l aminteam. am petrecut împreună zece zile mai mult sau mai puţin lungi, în care am încercat să îl fac să îi placă oraşul şi ţara noastră. zece zile în care am râs, ne-am plâns de oboseală, am dansat, am pierdut ore întregi la cumpărături, zece zile în care m-a făcut să ascult El Canto del Loco, zece zile în care a ajuns să mănânce – printre altele – supă de tăieţei, mămăligă şi mici. zece zile în care am realizat, din nou, cât de mult mi-ar fi plăcut să ştiu mai multă spaniolă. D. a fost pauza mea de la nebunia de dinainte. o pauză obositoare, dar care mi-a adus aminte de lucrurile cu adevărat importante pentru mine şi de ce trebuie să fac mai departe.

nu mi-am luat aparatul foto cu mine la aeroport. de ce aş fi vrut să îmi amintesc de despărţire ? căci dacă anul trecut am putut spune amândoi cu zâmbetul pe buze – “see you in a year” – ei bine, anul ăsta n-am putut decât să ne promitem unul altuia că vom facem cumva să ne reîntâlnim. m-a făcut să îi promit că mă voi reîntoarce în Zafra. şi am promis.
îmi va fi dor de el şi nu doar de el, ci de toţi oamenii frumoşi, încăpăţânaţi şi vorbăreţi pe care i-am cunoscut cu ocazia asta.

nici nu ştiu cum a trecut timpul atât de repede. un an. zece zile. but hey, we don’t remember days, we remember moments. :)

later edit: http://www.youtube.com/watch?v=hEtSAOkjKVI
…tu eres la suerte de mi vidaaa!

În bucăţi

miroase a ploaie. a ploaie şi a dimineţi străine şi scurte, cu un mic dejun fugar, nesomn şi multe, multe planuri. m-am săturat de planuri mari.

uite, pe vremuri, când dădeam la o parte perdeaua şi priveam pe fereastră, vedeam câţiva corcoduşi. în zilele de vară, de obicei după ce se însera, o mână de copii obişnuia să vină aici, să se agaţe şi să tragă de crengi şi să ronţăie corcoduşele la care puteau ajunge. acum nu mai sunt, cineva i-a tăiat şi când dau perdeaua la o parte şi privesc înainte, văd doar un bloc înalt şi portocaliu, cu geamuri cu rame albe care ascund în spatele lor chipuri bătrâne şi măşti. multe lucruri se duc aşa cum s-au dus corcoduşii mei şi te trezeşti că rămâi, într-o zi, pe neaşteptate, cu o panoramă tristă şi veche în faţa ochilor. cu o imagine care nu îţi exprimă mai nimic.
nu ştiu ce să mai fac cu timpul meu, cum să îl împart, în câte bucăţi să îl tai şi cum să acopăr cu el toate părţile lipsă din mine. am obosit, mi-e frică să nu pierd, mi-e frică să nu cad. nu mai fac promisiuni nimănui, acum abia reuşesc să îmi fac promisiuni mie însămi şi abia reuşesc să mă ţin de ele.

uite, martie n-a reuşit să fie primăvară, poate va fi aprilie, poate vor înflori copacii şi dincolo de tot zidul ăsta se va găsi o uşă. şi poate, când voi trece prin ea, îmi voi regăsi energia şi curajul. şi voi îmbrăţişa liniştea al cărei gust l-am uitat. n-am decât să aştept. şi să încerc şi să trag de mine din toate părţile până când o să mă doară şi o să mă pun pe picioare.

miroase a ploaie. măruntă şi rece.

Bancă de lemn în mijlocul mării

astăzi aş vrea să am, ca şi Iona, o bancă de lemn în mijlocul mării. un punct de sprijin şi de linişte în mijlocul Nicăieriului, pe care să respire, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi.

nu ştiu de ce crezusem cu naivitate, zilele trecute, că e primăvară. în mine, afară, sub pleoape, în palma stângă. văzusem frânturi de soare pe fereastră şi îmi închipuisem că s-a terminat cu frigul. fals.

în ultima vreme n-am mai citit absolut niciun roman. în schimb, am băut ceai cu nemiluita ( ieri: cel mai bun ceai verde pe care l-am încercat vreodată ), am pierdut vreo câteva ore bune cu Contractul social al lui Rousseau, m-am bucurat de o porţie mare de filme şi am făcut planuri. planuri despre cum să învăţ mai repede şi mai productiv şi despre cum să nu îmi ocup tot timpul cu asta; despre cum să mă gândesc numai la lucruri frumoase şi să nu îmi fie frică. de ce să îmi fie frică, întrebi ? să nu greşesc drumul. e ca şi când ai băga mâna adânc într-un acvariu cu şerpi şi ai încerca să te convingi că nu are cum să te muşte cel veninos tocmai pe tine. poate că aşa e, doar tu ai fost cel norocos aproape întreaga ta viaţă. şi în plus, e greu să greşeşti drumul când ai o pereche potrivită de pantofi. şi tu o ai, e a ta şi numărul ţi se potriveşte. la drum, deci.

mi-aş dori să îmi fac bagajele şi să dispar pentru o vreme. să dispar acolo unde m-aş putea numi altfel în fiecare zi. nu mult, doar până când mi s-ar face dor de mine însămi – atunci m-aş întoarce. poate că o să mă limitez doar în a-mi face bagajele şi apoi am să aştept. ce aştept, întrebi ? nu ştiu, cine ştie.

poate că n-ar trebui să scrii atunci când eşti obosit. lumea pare mai cu susul în jos decât e de obicei şi nu poate ieşi nimic bun din asta. poate că ar trebui să se facă mai cald şi mâinile mele să vorbească. un grătar la intrarea în orice suflet, vorba lui Iona.