Astăzi aş vrea să îmi spună şi mie cineva ce ar trebui să faci atunci când lucrezi într-un domeniu în care unde nu trece o zi fără să ţi se spună că eşti prea tânăr ca să ştii anumite lucruri, prea neexperimentat ca să faci anumite lucruri, prea începător – să mi se scuze superlativul – pentru ca opiniile tale să prezinte încredere, deşi tu îţi faci treaba zilnic, poate mai conştiincios decât cei mai experimentaţi dintre colegii tăi şi citeşti zilnic, înveţi zilnic câte ceva nou, pui suflet – câţi dintre cei experimentaţi se pot lăuda că pun suflet în ceea ce fac? -, opiniile tale au valoare reală, pentru că ai dreptate în ceea ce scrii şi în ceea ce afirmi, dar eşti mereu împins la fund, nelăsat să te afirmi, îngropat sub cei care nu au încredere în tine sau care nu au interes să te lase să te ridici şi atunci, întreb, ce ar trebui să faci când în fiecare zi ţi se impută păcatul de a fi prea tânăr.
Despre inimi și despre ‘acasă’
Pentru mine, acasă va fii întotdeauna imaginea Crăciunurilor petrecute cu părinții și câinele nostru, în jurul bradului, în mirosul mâncării proaspăt gătite, în decorul acelorași globuri și ale acelorași luminițe, pe fundalul câtorva zeci de colinde care le plăceau alor mei și pe care le repetau în fiecare an.
Știu că e încă vară ( sau poate o fi toamnă deja? ) și decembrie e încă departe, dar adevărul e că gândurile mele nu spre Crăciun s-au îndreptat în momentul în care am simțit nevoia să scriu asta. S-au îndreptat spre liniște. Spre familiar. Căci citisem niște versuri și autorul explica că nu poți să transformi oamenii în cămine ; că nu poți să-ți faci dintr-un om un refugiu, oricât de mult ai încerca și oricât de mult ți-ai dori, pentru că oamenii nu funcționează astfel. Oamenii sunt râuri care curg neîncetat și de neoprit și în curgerea lor iau cu ei tot ce le-ai dăruit vreodată. Și te trezești într-o zi că ți-ai pierdut totul, și căminul și rațiunea și mințile, au dispărut și te-au golit cu totul, n-a mai rămas din tine decât iubirea, iubirea asta ce o tot împrăștii pretutindeni în loc să o păstrezi și să îți faci un cămin din tine însuți.
Și uite-așa m-am gândit la căminul meu și m-am liniștit și întristat deopotrivă, căci Crăciunurile alea, așa cum erau atunci și cum le țin eu minte, de pe vremea când mai credeam încă că Moș Crăciun îmi bate la ușă încărcat cu daruri ( și nu mama, săraca, care am aflat, târziu de tot, că a cărat singură, într-un an, bradul de la piață, doar ca să am eu parte de pom de Crăciun ), au apus. Au apus o dată cu oamenii care le nășteau. Căci ne-am schimbat cu toții și am destrămat acel acasă de care îmi amintesc eu și pe care îl port cu (în) mine ca pe un suvenir drag.
Am mai realizat astăzi și că inimile se vindecă întotdeauna. Când crezi ca nu poți trece peste ceva pentru că doare prea tare, așteaptă. Inimile sunt tari și curajoase si au un mecanism de conservare deosebit de avansat. Problema, însă, ține de gândire . Ți se vindecă inima, dar mintea ta încă lucrează. Îți amintești încă. Le răsucești pe toate părțile. Te agăți de bucurii apuse care te distrug. Tragi după tine regrete și frustrări, îndoieli și întrebări, nu dormi nopțile și ajungi sa plângi. De cele mai multe ori, nu inima te ține treaz noaptea târziu, ci mintea care rememorează și lovește și își cere nevoile.
Poate că e destul să ne convingem mintea de luptele pe care nu trebuie să le mai ducă ca să fim bine, căci inimile se vindecă întotdeauna, aproape singure. Și atunci ele ne duc acasă.
Cateodata simti nevoia sa trimiti scrisori de pe drum
Doamne-Doamne,
Te rog ai grija de sufletele tuturor animalutelor pe care le-am zarit moarte pe marginea drumurilor vara asta. Si de sufletele celor pe care nu le-am vazut, desigur, dar au pierit in acelasi fel.
Si, daca tot te ocupi de asta, transmite-le rotilor care le calca si metalelor care le lovesc cat de tare gresesc pentru ca uita sa fie oameni.
Multumesc.
Cu drag,
(aproape) întotdeauna ne întoarcem la ceea ce suntem
mi-a lipsit locul ăsta.
adevărul e că îmi lipseşte de mult, de câteva ori chiar m-am trezit vorbind singură şi gândurile îmi sunau a fraze pe care le-aş scrie aici, dar apoi mi-am spus că sunt doar prostii care nu merită consemnate nicăieri şi uite-aşa a trecut mai bine de un an şi am lăsat tot praful din lume să se aşeze peste toate cuvintele pe care le-am scris vreodată.
nu ştiu de ce m-am întors. în ultimul an, de când am scris aici ultima dată, nu m-am mai întors după nimic. am lăsat toate lucrurile din viaţa mea să îşi urmeze cursul şi ele m-au îndepărtat de tot ce îmi era familiar. m-am trezit, aşadar, cu o slujbă nouă, cu o relaţie nouă, cu cunoştinţe noi, o nouă culoare la păr, haine noi, pretenţii noi, aşteptări noi, noi dezamăgiri. dar de unele lucruri vechi îmi e dor. de altele, nu. şi mai sunt acelea de care nu ştiu sigur dacă mi-e dor sau le caut doar pentru că mi-e teamă de noutate şi de nesiguranţă. ca oamenii ăia lângă care rămânem doar pentru că rutina şi familiaritatea ni se pare mai acceptabilă decât schimbarea. rămânem acolo, obosiţi şi ne îmbolnăveşte nesiguranţa.
despre aventurile mele din ultimul an voi scrie cu siguranţă. nu ştiu dacă le va şi citi cineva, dar poate, într-o zi, locul ăsta, cu toate scrierile lui, va deveni un jurnal despre maturizare. despre cineva care simte prea multe, prea tare, în acelaşi timp şi care se reinventează schimbând culoarea la păr şi oamenii cu care se întovărăşeşte.
cineva drag mie mi-a spus ieri că îmi aleg întotdeauna culori neutre la păr pentru că mi-e teamă să schimb ceva cu adevărat, pentru că mi-e teamă că poate iese o culoare prea stridentă şi din cauza asta nu am curajul să încerc ceva cu adevărat nou şi aleg doar nuanţe care îmi sunt comfortabile. critica asta m-a făcut să mă strâmb, dar astăzi, rememorând, realizez că fac asta zilnic. nu doar cu părul, cu toate. îmi e teamă să fac un pas uriaş, să schimb ceva până la capăt, să îmi scot anumite obiceiuri din sistem şi să adopt altele, net diferite. înaintez cu paşi mici pentru că mi-e teamă să fac paşi mari. mi-e teamă să fac paşi mari pentru că mi-e teamă să nu cad. pentru că experienţa mi-a arătat că rareori găseşti pe cineva să te prindă şi eu nu am învăţat încă să zbor suficient de bine încât să mă pot redresa singură în cazul în care se întâmplă să alunec, să mă ia vântul şi să mă piardă.
dar atât pentru astăzi. cred că e suficientă revenire pentru atâta lipsă.
Lecţia de azi
să nu lași niciodată succesul să ţi se urce la cap și eșecul să îţi ajungă la inimă, dar să îţi cunoști întotdeauna valoarea și limitele. să știi ce poţi să faci, să știi cât poţi să dai, cine ești și cine vrei sa fii. așa, eviţi riscul să fii doborât, călcat în picioare sau – de ce nu? – să devii ridicol. când ești vulnerabil, oamenii nu te iartă. paradoxul zilelor noastre e că ţi se zice mereu să fii om, dar aproape întotdeauna se așteaptă de la tine să fii altceva.
găsește-ţi echilibrul.
dormi.
râzi.
joacă-te.
cântă.
mănâncă.
citește.
învaţă.
aleargă. la început alergi și apoi te trezești brusc că ai început să fugi, dar curând obosești și îţi dai seama că viaţa ta nu intră într-o singură valiză. nimeni nu își împachetează visurile peste noapte.
respiră.
câteodată, când simți că nu mai ai nimic de spus sau că nu mai ai nimic de făcut , învaţă să asculţi liniștea. cele mai bune răspunsuri se nasc din haos sau din nimic. din nimicul de a fi.
Să fim
Voiam să fim ca marea, neliniştiţi şi singuri şi să ne pierdem în toate colţurile lumii aşa cum se pierd orele atunci când nu le mai numără nimeni. Voiam să fim ca nopţile, tăcute şi neînţelese, acoperind străzile pe care amanţii lumii se plimbă mână-n mână, şoptindu-şi unul altuia minciuni pe care ştiu că o să le uite până dimineaţă. Voiam să fim ca cerul, infiniţi unul în ochii ceiluilat şi în zborul lor, păsările să ne brăzdeze obrajii şi să nu îmbătrânim niciodată. Voiam să fim culori, să ne-ntindem zâmbetele cu pensula şi să devenim forme; să fim trenuri ce au ruginit în gară de-atâta dor, să fim poeme, să fim lumini. Voiam să fim unul în altul, să batem în tandem ca două pendule de ceas ce merg după aceeaşi oră, voiam să fim (în) haos, ca firele de praf ce se scurg de pe marginile ferestrelor, să fim noi înşine când lumea ne întorcea spatele, voiam să fim sunete, voiam să fim oameni. Să fim iubire.
Revenire, revelație
Am lipsit o vreme destul de lungă, nu doar de aici, dar și din decorul obișnuit al fiecărei zile; am fost obosită și răcită, apoi mi-am permis să plec câteva zile din oraș, să pierd timpul cu ore întregi de filme, cu escapade la cumpărături, cu plimbări sau pur și simplu ascunsă între așternuturi ca un cocon de fluture ce nu mai voia să renască. Am avut multe lucruri la care să mă gândesc și pe care a trebuit să le pun în ordine, cap la cap, ca un adult responsabil. Am trecut prin nenumărate stări, 50 shades of fucked up, că tot e la modă și nici nu am știut până acum că există atâtea nuanțe de tristețe și teamă și cât de clar le poți trăi pe toate și cât de greu e să te ridici după ce cazi cu fața la pământ.
Noi, ăștia, care suntem niște maniaci când vine vorba de organizare și control, întâmpinăm mari dificultăți când viața ne dă planurile peste cap și ne aruncă bolovani în cale; ne pierdem și ni se face teamă și timpul mi-a arătat că e foarte greu să înlături teama din sufletul unui om. E chiar mai greu decât să îl faci să uite un eșec sau să ia o decizie. Pentru că teama te macină. Te face să te îndoiești de toate lucrurile pe care le credeai sigure, de toate lucrurile care te fac pe tine să fii cine ești, de toate lucrurile care îți erau atât de familiare. Te mănâncă pe dinăuntru. Și dacă teama asta apare într-o perioadă dificilă a vieții tale, una în care trebuie să iei decizii și să te pregătești pentru confruntări, te trezești peste noapte rătăcit și singur, blocat într-o bulă de plastic în care nu poți să respiri.
Am petrecut mult timp cu mine însămi, gândindu-mă la viitor. Nu am avut nevoie de o listă de priorități, știu ce îmi doresc de când aveam vreo nouăsprezece ani, deci asta a fost simplu. A fost mai greu să îmi proiectez drumul până acolo și să mă împac cu tot felul de posibilități și de obstacole care pot apărea pe parcurs; să mă împac cu un potențial eșec; să mă conving să încerc chiar dacă mi-e teamă. Mi-e teamă.
Lucrurile s-au schimbat mult în viața mea în ultimele luni. Mi-am spus că așa trebuie să fie, m-am schimbat și eu o dată cu ele și am mers mai departe. Dar uneori mă mai împotmolesc și nu găsesc mereu cuvintele potrivite să mă încurajez; alteori îi las pe alții să o facă, dar, ca orice medicament, și clișeele administrate în doze mari își pierd efectul. Și atunci, atunci nu pot decât să stau cuminte și să aștept.
Într-un final, după un întreg proces, am reușit să mă pun pe picioare. Nu știu cum, poate a fost ceva ce am citit sau ceva ce am auzit, poate o încurajare sau un somn bun, poate din cauza soarelui sau pur și simplu am redevenit eu, cea care nu se dă bătută când viața îi pune piedici. Câteodată mi-aș dori și eu să am o viață din aia ușoară, o petrecere continuă, o vacanță perpetuă. Dar sunt unii dintre noi făcuți să muncească. Să lupte. Poate că noi ne-am născut într-un anotimp de furtuni sau sub o zodie capricioasă, poate că am fost mari conducători într-o viață anterioară ori mari războinici sau poate că Dumnezeu are nevoie mereu de cineva care să clădească lumi noi și să făurească speranțe, Visători de profesie cu normă întreagă și Luptători cu diplomă.
Episod. José Saramago. (2)
pentru Florin, pentru că m-a ajutat să îl descopăr pe Saramago
„…Moartea se gândi, Nu am ce face aici, plec, nici nu se merita să vin numai ca să văd un bărbat şi un câine dormind, poate se visează unul pe altul, bărbatul pe câine, câinele pe bărbat, câinele visând că e deja dimineaţă şi-şi pune capul alături de capul bărbatului, bărbatul visând că e deja dimineaţă şi braţul lui stâng cuprinde trupul cald şi moale al câinelui şi îl strânge la piept. Alături de şifonierul aşezat în dreptul uşii care ar fi permis accesul în coridor se afla un fotoliu mic unde moartea se aşeză. Nu era prea hotărâtă, dar se aşeză acolo, în acel colţ, poate pentru că îşi amintise de frigul care era la această oră în încăperea subterană a arhivelor. Are ochii la nivelul capului bărbatului, îi distinge profilul desenat clar pe fundalul de vagă luminozitate portocalie care intră pe fereastră şi-şi repetă sieşi că nu există niciun motiv rezonabil să mai rămână acolo, dar apoi imediat îşi spune că da, că există un motiv, pentru că aceasta este singura casă din oraş, din ţară, din lumea întreagă, în care se află un om care încalcă cea mai severă dintre legile firii, aceea care impune atât viaţa, cât şi moartea, care nu te-a întrebat dacă vrei să trăieşti, care nu te va întreba dacă vrei să mori. Acest bărbat e mort, gândi ea, (…) însă el nu ştie că în acest moment e ca şi cum ar fi nemuritor pentru că această moarte care îl priveşte nu ştie cum să îl omoare. Bărbatul îşi schimbă poziţia, întoarse spatele şifonierului care bloca uşa şi-şi lăsă braţul drept să alunece în spre câine. Un minut după aceea era treaz. Îi era sete. Aprinse veioza de pe noptieră, se ridică, îşi băgă picioarele în papucii care, ca întotdeauna, se aflau sub capul câinelui şi se duse la bucătărie. Moartea îl urmă. Bărbatul puse apă într-un pahar şi bău. (…) În pahar rămăsese un pic de apă. Moartea se uită la ea, făcu un efort ca să-şi imagineze cum o fi să-ţi fie sete, dar nu reuşi. (…) Se întoarseră în dormitor. (…) Aşezată în colţul ei, moartea privea. Mult mai târziu, câinele se ridică de pe covor şi se urcă în fotoliu. Pentru prima dată în viaţa ei moartea află ce însemna să ai un câine în poală.”
…
„Cu toate acestea, moartea care se ridică acum de pe scaun este o împărăteasă. N-ar trebui să se afle în această încăpere subterană îngheţată, ca şi cum ar fi îngropată de vie, ci pe vârful celui mai înalt munte prezidând destinele lumii, uitându-se cu bunăvoinţă la turma umană, văzând cum se mişcă ea şi se agită în toate direcţiile fără să-şi dea seama că toate vor duce la aceeaşi destinţie, că un pas înapoi o va apropia de moarte tot atât cât şi un pas înainte, că totul e unul şi acelaşi lucru pentru că totul va avea un singur sfârşit, acela la care o parte din tine întotdeauna va trebui să se gândească şi care e marca întunecată a umanităţii tale iremediabile.”
…
„Într-o zi, într-o discuţie cu câţiva colegi din orchestră care, pe un ton lejer, vorbeau despre posibilitatea compunerii de portrete muzicle, portrete autentice, nu tipuri, (…) îi trecuse prin minte să spună că portretul său, în cazul în care ar exista de fapt în muzică, nu l-ar întâlni nicio compoziţie pentru violoncel, ci într-un foarte scurt studiu de chopin, opus douăzeci şi cinci, numărul nouă, în sol bemol major. Au vrut să ştie de ce şi el a răspuns că nu reuşea să se vadă pe sine însuşi în nimic altceva scris pe un portativ şi că ăsta i se părea cel mai bun motiv. Şi că în cinzeci şi opt de secunde chopin spusese tot ce s-ar putea spune în legătură cu o persoană pe care n-ar fi putut să o cunoască.”
( José Saramago – Intermitenţele morţii )
Intermitenţele morţii se numără printre ultimele romane ( considerat, de unii, nuvelă în două părţi ) a lui Saramago, scris cu aproximativ cinci ani înainte de decesul său din 2010. E o poveste despre moarte şi despre lipsa ei, dar şi o poveste a morţii, aşa cum e ea, transformată într-o femeie frumoasă, dar bizară, venită – parcă – din altă lume şi cu toate acestea, atât de asemănătoare nouă. Cartea prezintă trei fire narative distincte, dar strâns legate între ele: ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar continua să îmbătrânească, dar nu şi să moară, ce s-ar întâmpla dacă moartea şi-ar anunţa venirea cu şapte zile înainte, lăsându-ne timp să ne putem lua rămas bun şi să ne încheiem socotelile aşa cum se cuvine şi ultima, poate şi cea mai emoţionantă, povestea morţii-femeie şi a violonistului care a refuzat să moară. Eu nu am înţeles-o în totalitate la început, dar am reluat-o astăzi şi totul a devenit atât de clar – e o poveste ciclică, unde sfârşitul este, de fapt, început şi începutul e continuarea unui sfârşit, un roman moralizator, satiric, profund, cu multiple înţelesuri, care scoate în evidenţă credinţa cea din urmă a lui Saramago, că iubirea este singura care ne poate aduce cu un pas mai aproape de nemurire.
(un fel de) libertate
Nu am mai avut de mult timp parte de o liniște ca cea pe care o resimt de câteva zile; am luat, literalmente, pauză de la tot ce știam, de la tot ce am numit viaţă atâtea luni de zile, de la oameni, de la conversaţiile obișnuite – ce faci? bine, am dormit prea mult azi, parcă aș mânca o friptură, dar tu? cum mă știi, mă gândesc serios să mă apuc de sport, viaţa e destul de banală când e atât de frig afară -, de la rutina de du-te-vino, am renunțat să îmi pun ceasul să sune, aproape că am uitat cum e să te machiezi și să porţi altceva decât pulovere și blugi, mi-am transformat patul în sanctuar, am reluat lectura unor cărți pe care de mult voiam să le citesc și am uitat de lume… Da, îți spun sincer, m-am dat câţiva pași înapoi și m-am adăpostit cu grijă într-o nucă, închisă etanș și fără ferestre, unde intră și de unde ies doar lucrurile care și-au păstrat, încă, un sens pentru mine. E așa cum scria Camus în Vara, trebuie să ne retragem o vreme din lume ca să reușim să o înţelegem mai bine.
Recunosc, totuși, că toată liniștea asta are neajunsurile ei; îmi lasă, într-o anumită măsură, un gust amar de singurătate și nu mă pot abține să nu mă întreb cum de viaţa se schimbă atât de ușor de la o zi la alta, azi fugi de nebun după un scop și orele îți par minute, nu ai timp să respiri, nu ai timp să trăiești și apoi, pe nesimțite, te vezi golit și lumea ţi se refuză, ca un cub de zahăr unui diabetic.
Sunt tot felul de liniști pe lume, am observat, ca cea pe care o simți când iubești, de exemplu, și pe care o numim, în mod firesc, siguranță, liniștea care te învăluie după o mare realizare și pe care o numim împlinire, liniștea pe care o resimţi sub forma fericirii sau liniștile simple ca cele pe care ţi le oferă o masă îmbelșugată sau o piesă de teatru. Și mai e liniștea aia supremă, după care fugim instinctiv, care ne transformă în eroi, în eroii proprii noștri vieţi sau care ne permite să ne închidem în nuci cu coaja tare și să respirăm aerul curat al zilelor care ne aparţin pe de-a-ntregul. Liniștea supremă pe care o numim libertate.
Iar eu, în postura mea de om liber, am decis să mă bucur la maxim de ce are viaţa să îmi ofere când nu depind de timp și de oameni, în nuca mea secretă unde miroase a ceai și nu se aude decât zgomotul filelor de carte.
Bună dimineaţa, de astăzi oprim timpul în loc
m-am trezit devreme azi, mult mai devreme decât mi-aş fi dorit sau mi-ar fi permis timpul, ca să îmi iau rămas bun pentru câteva zile de la o persoană extrem de dragă mie. m-am pierdut apoi într-o cană cu ceai şi un mic dejun fericit şi am realizat că dimineţile cu zăpadă, cum e asta, se merită petrecute în pat, între trei straturi de pături, cu o carte sau poate cu un film la care adormim pe la jumătate. e un clişeu, ştiu, dar sunt şi clişee care fac viaţa mai bună.
de astăzi am intrat, oficial, într-o scurtă vacanţă şi nu e nimic care să mă bucure mai mult decât libertatea asta după care am tânjit atâta timp, decât gândul că pot să îmi fac noi planuri de care până acum mi-a fost teamă, nimic care să mă bucure mai mult decât posibilităţile, posibilităţile astea infinite pe care ţi le oferă viaţa după ce munceşti prea mult şi apoi te vezi, iarăşi, stăpân peste timpul tău. şi crede-mă, am o întreagă listă de lucruri pe care vreau să le fac, atâtea dimineţi pe care vreau să le dorm, aşa, ca în copilărie, când venea mama şi trăgea draperia la o parte ca să mă scufund în soare şi să mă trezesc.
Poveste
play this first:
Mai ţii minte când ne-am întâlnit pe stradă prima dată ? Era dimineața devreme, tu purtai un palton gros, fular și mănuși și treceai printre oameni absentă, ca și când doar tu existai acolo, doar tu singură, iar ei erau niște umbre, niște distracții, te oboseau mult prea tare, nici nu puteai să te uiți la ei, nu, erai doar tu și nimeni altcineva. Te-am oprit și am râs. Nu e prea devreme să cutreieri străzile la ora asta ? Te-ai uitat la mine serioasă și mirată și mi-ai răspuns că indiferent de ora la care te trezești, tot e cineva în orașul ăsta care se trezește mai devreme. Am râs din nou. De unde știi ? De fiecare dată când ies afară, la orice oră, cineva are lumina aprinsă. O văd printre perdelele ferestrelor. Mereu e cineva care nu doarme. Nu te poți pune cu timpul, i-am zis, pentru fiecare se scurge altfel. Și-a dat la o parte o șuviță de păr din ochi și părea că îmi analizează cuvintele. Îi priveam chipul, încă tânăr, ușor fardată, frumoasă, dar nemulțumită, cu obrajii brăzdați de pistrui veseli pe care îi disprețuia, deși mie mi se păreau simpatici și îmi dădeau impresia că pe fața ei se derulează o vară continuă. Pentru tine cum se scurge ? Când mă uit la tine, mă tem uneori că zboară, că se scurge mult prea repede, dar apoi îmi aduc aminte că așa trebuie să fie și mă liniștesc. Nu înțeleg. I-am zis că nici nu are cum să înțeleagă, sunt părți din ea pe care nu le cunoaște, încă nu le-a întâlnit pe toate. Și atunci când am să le întâlnesc ? Ai început deja, i-am zis. Părea că se gândește iarăși. O intrigam. O parte din ea voia să plece, să meargă mai departe și să își vadă de ziua ei matinală, dar cealaltă o țintuia în loc, ca și când simțea că e ceva la mine ce trebuie să afle. Să înțeleagă. Ai dreptate, azi dimineață m-am uitat în oglindă mai mult ca de obicei. Mi-am zâmbit. Mi-am zâmbit pentru prima dată de mult timp și apoi mi-am aranjat părul – îți place ? – și am realizat că în fiecare zi devin cineva nou. Azi cine ai devenit ? Și-a încrucișat mâinile la piept, apoi și-a scos mănușile, una câte una și și-a studiat degetele lungi și mi-a spus: E mult prea devreme să îți zic. Dar pun pariu că oamenii ăia care s-au trezit înaintea mea știu asta deja. Mereu e cineva care se trezește mai repede decât mine. I-am zâmbit. Era o copilă, uneori, dar creștea în fiecare zi și părți din inima ei erau atât de mari, mai mari decât soarele și știam că de ar fi reușit să își îmblânzească scânteile, ar fi reușit să facă până și florile să crească, doar privindu-le. Trebuie să plec, mi-a zis, dar eu știam asta deja. Mereu eram pe fugă, îmi aminteam, îmi aminteam cum mă oboseam și mă agitam pentru micile lucruri ale vieții de parcă erau ultimele pe care aveam să le fac. Așa am fost întotdeauna. Ea nu și-a luat rămas bun, doar m-a privit atent încă o dată, curios, aș zice, s-a întors și a plecat. Dar eu știam că înțelesese. Știam că înțelesese că azi se întâlnise cu ea însăși la colțul unei străzi, cu ea însăși, în ziua în care își zâmbise în oglindă pentru prima dată după mult timp. După prea mult timp.
Pentru că sunt părți din noi pe care nu le-am întâlnit încă.
Pentru că trebuie să ne trezim mai devreme.
21
De-atâta alergat
mi s-a oprit inima
în loc,
În locul unde se întâlnește marea cu timpul
și zboară păsări pe la colțurile ochilor
și se rup cerurile în bucaţi
de-atâta viață.
Uneori ne uităm numele
și uneori nu mai știm
dacă
rădăcinile astea ne duc înainte
sau
ne trag înapoi
sau
ne salvează ca să nu ne înghită
pământul.
De-atâta foame
mi-am frământat degetele
în palme,
Pe palmele unde țineam odinioară marea
și timpul zbura pe la colțurile ochilor
și se frângeau cerurile în bucăţi
de-atâta noapte.
Și mi-a pornit inima la drum
aseară, ce iluzie!,
pe când
mi se desprindeau genele ca orele
și
mi se scuturau pleoapele ca frunzele
și-mi
alunecau aripile
de-atâta luptă.
runnerintherain ♥ 